ca numărul de telefon, folositor numai pentru ceilalţi; dar ce-mi spun nu e drept; are importanţă. Păstrez amintirea acestui nume ca pe ceva tainic, o comoară după care o să vin într-o zi, să sap ca să o scot la iveală. Socotesc acest nume ca îngropat. Acest nume are o aură în jurul lui, ca o amuletă, ca un talisman, care dăinuie dintr-un trecut inimaginabil de îndepărtat. Stau întinsă noaptea în patul meu îngust, cu ochii închişi, şi numele pluteşte acolo în dosul pleoapelor, strălucind în întuneric, fără să-l pot ajunge.

  Este într-o sâmbătă dimineaţă de septembrie; port numele meu strălucitor. Fetiţa care a murit stă pe scaunul din spate, cu cele două păpuşi preferate şi cu iepuraşul umplut cu paie. Soios din cauza vârstei şi de prea multă iubire. Ştiu toate detaliile. Sunt detalii sentimentale, dar nu mă pot stăpâni. Nu pot să mă gândesc la iepuraş prea mult, căci nu se poate să încep să plâng aici pe covoraşul chinezesc, inspirând fumul expirat din trupul Serenei. În nici un caz aici, în nici un caz acum, pot plânge mai târziu.

  Ea credea că mergem să mâncăm la iarbă verde şi de fapt pe bancheta din spate se află un coş de picnic cu mâncare adevărată în el, ouă fierte tari, termos şi tot ce trebuie. Nu voiam să ştie unde mergem cu adevărat, ca să nu spună, să nu ne dea de gol din greşeală, dacă eram opriţi. Nu doream să-i punem pe umeri povara adevărului.

  Eu purtam ghetele de excursie, ea era în pantofi de tenis. Şiretele aveau pe ele nişte ini mioare roşii, purpurii, roz şi galbene. Era cald pentru acel moment al anului, frunzele îşi schimbau deja culoarea, unele dintre ele. Luke era la volan, eu stăteam pe scaunul de alături, soarele strălucea, cerul era albastru, casele pe lângă care treceam aveau un aspect obişnuit şi deci liniştitor, fiecare casă pe care o lăsam în urmă dispărând în trecut, dărâmându-se într-o clipă fără urmă pentru că nu aveam s-o mai văd niciodată sau cel puţin aşa credeam eu atunci.

  N-am luat aproape nimic cu noi, căci nu voiam să avem aerul că plecăm undeva departe şi definitiv. Avem paşapoartele false, garantate, care deci meritau preţul enorm pe care l-am plătit. Desigur că nu puteam plăti cu bani sau să trecem suma în Compucont: am folosit alte lucruri, nişte bijuterii de la bunica, o colecţie de timbre pe care Luke a moştenit-o de la unchiul lui. În alte ţări, astfel de lucruri se pot vinde pe bani. Când ajungem la graniţă, o să pretindem că trecem pentru o excursie de o zi; vizele false sunt pentru o zi. Înainte de a ajunge la frontieră, o să-i dau un somnifer ca să doarmă atunci când trecem dincolo. Aşa n-o să ne dea de gol. Nu poţi cere unui copil să mintă convingător.

  Şi nu vreau să fie speriată, să simtă spaima care îmi încordează muşchii şi şira spinării atât de tare, că am senzaţia că m-aş prăbuşi la atingere. Fiecare lumină roşie la stop e un calvar. O să petrecem noaptea la un motel sau, şi mai bine, o să dormim în maşină pe un drum lăturalnic ca să evităm întrebări suspicioase. O să trecem dincolo dimineaţa, traversând podul simplu, de parcă ne-am duce la supermarket.

  Cotim şi-o luăm spre nord pe autostrada unde traficul nu e cine ştie ce. De când a început războiul, benzina e scumpă şi greu de găsit. După ce am ieşit din oraş, trecem de primul punct de control. Nu vor decât să se uite la permisul de conducere auto. Luke face faţă cu bine. Am prevăzut totul: datele din paşaport se potrivesc cu cele din permis.

  Când reluăm drumul, Luke îmi strânge mâna şi-mi aruncă o privire. Eşti albă ca o coală de hârtie, zice.

  Chiar aşa mă şi simt: albă, plată, subţire. Mă simt transparentă. O să mă dau de gol. Cum o să reuşesc să mă ţin de Luke, de ea, când sunt atât de plată? Am impresia că nu a mai rămas decât o bucăţică din mine; or să-mi alunece din braţe ca şi când aş fi făcută din fum, ca şi când aş fi un miraj ce dispare chiar în faţa ochilor lor. Alungă astfel de gânduri, zicea Moira. Când te gândeşti la o nenorocire, o atragi.

  Revino-ţi, zice Luke. Acum conduce prea repede. I s-a urcat adrenalina la cap. A început să cânte: O, ce dimineaţă minunată.

  Chiar şi faptul că a început să cânte mă îngrijorează. Am fost avertizaţi să nu avem nişte mutre prea fericite.

  Capitolul cincisprezece.

  Comandantul ciocăneşte la uşă. Aşa e regula: Salonul e considerat teritoriul Serenei Joy, el trebuie să ceară permisiunea înainte de a intra. Ei îi place să-l facă să aştepte. E un lucru mic, dar în această gospodărie lucrurile mici au mari semnificaţii. Astă-seară însă nici măcar cu atât nu se alege, căci înainte ca Serena Joy să poată deschide gura, el intră în cameră fără să mai aştepte. Poate că i-a ieşit din minte protocolul, sau poate că a făcut-o anume. Cine ştie ce i-o fi spus ea când stăteau vizavi la masa cu incrustaţii de argint din sufragerie. Sau poate că tocmai nu i-a spus.

  Comandantul e în uniforma sa neagră în care arată ca un paznic de muzeu. Un bărbat aproape de pensie, jovial, dar prudent, care îşi omoară timpul. Dar asta numai la prima vedere. Când îl priveşti mai bine, arată ca un preşedinte de bancă din vestul mijlociu, cu părul argintiu, impecabil periat lins, cu atitudinea sobră şi umerii uşor aduşi. Apoi, mustaţa argintie şi ea, şi bărbia pe care nu poţi să nu o observi. Când ajungi la bărbie, ţi se pare că arată ca o reclamă pentru vodcă dintr-o revistă lucioasă din vremurile trecute.

  Are un comportament blând, mâini mari cu degete groase şi acaparatoare; ochii albaştri sunt necomunicativi, în aparenţă inofensivi. Ne aruncă o privire,