făcând parcă inventarul. Una bucată femeie în roşu, în genunchi; o femeie în albastru, aşezată, două în verde, în picioare, un bărbat solitar cu faţa slabă, în fund. Reuşeşte să-şi ia un aer nedumerit, ca şi când nu şi-ar putea aminti cum au ajuns toţi aici cu el. Ca şi cum ne-ar fi primit moştenire, ca pe o orgă victoriană şi încă nu şi-a dat seama cum să dispună de noi. Sau cât valorăm.

  Dă din cap în direcţia Serenei Joy, care nu scoate nici un sunet. Traversează, ducându-se la fotoliul de piele ce îi e rezervat, scoate cheia din buzunar şi meştereşte la cutia de piele cu legături de alamă care se află pe masa de lângă fotoliul său. Inserează cheia, deschide cutia, scoate Biblia, un exemplar obişnuit, cu coperte negre şi pagini aurite pe margini. Biblia e ţinută încuiată, cum ţinea lumea încuiat ceaiul pe vremuri, ca să nu-l fure servitorii. E şi o carte incendiară: cine ştie în ce am putea-o transforma dacă am pune vreodată mâinile pe ea. Ni se poate citi din ea, ne poate citi el, dar nu noi direct. Întoarcem capetele spre el, aşteptând povestea noastră de seară.

  Comandantul se aşază, îşi încrucişează picioarele, noi îl urmărim cu privirea. Semnele de carte sunt la locul lor. Deschide cartea. Îşi drege glasul, ca şi cum ar fi jenat.

  — Aş dori un pahar cu apă, se adresează el aerului din jur. Vă rog, adăugă.

  În spatele meu, Cora sau Rita, nu ştiu care, îşi părăseşte locul din tabloul vivant şi o ia tiptil spre bucătărie. Comandantul stă aşezat în continuare, cu privirile în jos. Comandantul oftează, scoate o pereche de ochelari cu rame de aur din buzunarul interior de la haină, şi-i pune pe nas. Acum arată ca un cizmar dintr-o veche carte de poveşti. Oare când o să sfârşească cu măştile de bunăvoinţă?

  Îl observăm cu atenţie; milimetru cu milimetru, fiecare expresie.

  Să fii bărbat, observat de femei. Trebuie să fie tare ciudat. Să fie observat tot timpul. Ele să se tot întrebe, ce-o să facă acum? Să tresară ori de câte ori face el o mişcare, chiar dacă e o mişcare inofensivă, ca de exemplu când se întinde după o scrumieră. Să-l tot cântărească din priviri. Să se gândească, nu poate, nu merge, va trebui să meargă, ca şi cum ar fi un veşmânt demodat sau de calitate proastă şi care trebuie totuşi îmbrăcat pentru că nu există nimic altceva.

  Să-l încerce, să-l probeze, să-l verifice, în timp ce el le probează şi el, ca pe o şosetă, pe acea frântură de sine, acel deget mare, sensibil, supranumerar, acel tentacul, delicatul lui ochi de melc în vârful unui corn care creşte, iese în afară, tresare, se retrage în sine la o atingere neatentă, creşte din nou umflându-se puţin la vârf, înaintează ca în lungul unei frunze, pătrunzând în interiorul lor, avid de a le vedea. Să realizeze o astfel de vedere, această călătorie într-un întuneric compus de femei, dintr-o femeie care poate vedea în întuneric, în timp ce el se chinuie să înainteze orbeşte.

  Ea îl observă din interior. Noi suntem cu ochii pe el. E singurul lucru pe care îl putem face şi nu degeaba: dacă ar fi să se împiedice, să dea greş sau să moară, ce s-ar alege de noi? Nu e de mirare; el e ca o gheată, tare pe din afară, dar dă cu blândeţe formă masei de picior dinăuntru, ca şi masei de nou-veniţi15. Dar e mai degrabă o dorinţă a mea. Căci îl observ de mai multă vreme şi n-a dat nici o dovadă de blândeţe.

  Dar atenţie, Comandante, îi spun eu în gând. Sunt cu ochii pe tine. O mişcare greşită şi sunt un om mort.

  Totuşi trebuie să fie un infern să fii bărbat în astfel de condiţii.

  Trebuie să fie grozav.

  Trebuie să fie un infern.

  Eşti probabil înconjurat de tăcere.

  Apare apa. Comandantul o bea.

  — Mulţumesc, zice. Cora se repede înapoi la locul ei.

  Comandantul face o pauză, privind în jos, scrutător, la pagină. Nu se grăbeşte, de parcă ar fi uitat de prezenţa noastră. E ca un om care se joacă cu un antricot în dreptul unei ferestre de restaurant, pretinzând că nu observă ochii flămânzi care-l urmăresc din întuneric de la mai puţin de un metru. Ne aplecăm puţin înainte spre el, ca o pilitură de fier spre un magnet. El are ceva ce noi nu avem, are cuvântul. Cum îl risipeam pe vremuri.

  Parcă împotriva dorinţei lui, Comandantul începe să citească. Nu citeşte prea grozav. Poate că e doar plictisit.

  E povestea obişnuită, poveştile obişnuite. Dumnezeu i-a spus lui Adam, Dumnezeu i-a spus lui Noe. Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul. Apoi vine chestia cu Rahela, bătrână şi mucegăită, şi Lea, cu care ne-au împuiat capul la Centru. Dă-mi copii, iar de nu, voi muri. Au doară eu sunt Dumnezeu, Care a stârpit rodul pântecelui tău? Iată roaba mea Bilha; intră la ea şi ea va naşte pe genunchii mei şi voi avea şi eu copii printr-însa. Şi aşa mai departe. Ni se citea la fiecare mic dejun, pe când şedeam în cantina liceului mâncând porridge cu frişcă şi zahăr. Căpătaţi tot ce e mai bun, să ştiţi, zicea mătuşa Lydia. Ţara e în război şi alimentele sunt raţionalizate. Sunteţi răsfăţate, fetelor; îi sclipeau ochii, de parcă ar fi mustrat un pisoi. O pisicuţă neastâmpărată.

  La prânz, ni se citeau Fericirile. Fericiţi fie ăştia, fericiţi fie ăilalţi. Ni le puneau pe disc, citite de o voce bărbătească. Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor e împărăţia cerurilor. Fericiţi cei milostivi. Fericiţi cei blânzi. Fericiţi cei ce tac. Ştiam că au inventat partea aia, ştiam că nu e aşa, dar nu aveai cum să verifici. Fericiţi cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi. Nimeni nu spunea când.

  Mă uit la ceas în timpul desertului, compot de