pere din conservă cu scorţişoară, desertul obişnuit; şi o caut cu privirea pe Moira la locul ei, două mese mai încolo. S-a dus deja. Ridic mâna. Capăt permisiunea. Nu ne întâlnim prea des şi întotdeauna în momente diferite ale zilei.

  La spălător mă duc în penultima despărţitură, ca de obicei.

  Eşti aici? şoptesc.

  Vie şi nevătămată şi de două ori mai urâtă decât viaţa, îmi răspunde Moira în şoaptă.

  Ce-ai auzit? o întreb.

  Mai nimic. Trebuie să ies de aici, simt că mă ţăcănesc.

  Mă cuprinde panica. Nu, nu, Moira, nu încerca. Nu singură.

  O să mă prefac bolnavă. Trimit o salvare, am văzut-o.

  N-o să ajungi mai departe la spital.

  Cel puţin o să fie o schimbare. N-o să mai trebuiască s-o ascult pe scârba aia bătrână.

  Or să te descopere.

  Nu-ţi face griji, mă pricep. Când eram puştoaică de liceu, n-am mai luat vitamina C şi am făcut scorbut. În primele faze nu-l pot diagnostica. Pe urmă începi să iei vitamina din nou şi te-nsănătoşeşti. O să-mi ascund vitaminele.

  Nu, Moira.

  Nu puteam suporta gândul să nu mai fie aici cu mine. Pentru mine.

  Te trimit cu doi tipi în salvare. Gândeşte-te. Trebuie să fie lihniţi după treaba aia; fir-ar să fie, nu au voie nici măcar să-şi vâre mâinile în buzunar, există posibilitatea să…

  Ei, voi dinăuntru. Timpul reglementar a trecut, zise vocea Mătuşii Elizabeth din uşă. M-am ridicat, am tras apa. Două degete ale Moirei au apărut prin gaura din perete. Era prea mică pentru mai multe. Le-am atins repede cu mâna, ţinându-le. Apoi le-am dat drumul.

  — Şi Lea a zis: „M-a răsplătit Dumnezeu pentru că am dat bărbatului meu pe roaba mea”, zise Comandantul. Lasă cartea să se închidă. Ceea ce produce un sunet istovit, asemănător unei uşi capitonate care se închide singură undeva departe: o boare de aer. Sunetul te face să te gândeşti cât de mătăsoase ar fi la pipăit paginile subţiri ca foile de ceapă. Mătăsoase şi uscate, ca papier poudre16, roz şi cu pudră, ca să-ţi dai pe nas să nu-ţi lucească; erau mici carneţele odinioară, care se vindeau în magazinele cu lumânări şi săpunuri de diverse forme: scoici, ciuperci. Sau ca foiţa de ţigară. Sau ca petalele.

  Comandantul stă cu ochii închişi o clipă, cuprins parcă de oboseală. Lucrează multe ore. Are o mulţime de responsabilităţi.

  Serena a început să plângă. O aud în spatele meu. Nu e prima oară. De fapt, plânge întotdeauna în seara Ceremoniei. Încearcă să nu se audă nici un zgomot. Încearcă să-şi păstreze demnitatea în faţa noastră. Tapiţeria şi covoarele înăbuşă sunetele, dar tot o auzim clar. Tensiunea dintre lipsa ei de stăpânire şi încercarea de a o înăbuşi e oribilă. E ca un pârţ în biserică. Ca întotdeauna simt imboldul să râd, dar nu pentru că mi se pare amuzant. În încăpere se răspândeşte mirosul lacrimilor ei, dar noi pretindem că nu simţim nimic.

  Comandantul deschide ochii, observă ce se petrece, se încruntă şi hotărăşte să nu observe nimic.

  — Acum ne vom ruga în tăcere o clipă, zice Comandantul. Vom cere binecuvântare şi succes în tot ce întreprindem.

  Îmi las capul în jos şi închid ochii. Ascult cum îşi ţine respiraţia, cum suspină aproape imperceptibil, cum o scutură plânsul în spatele meu. Cât trebuie să mă urască, îmi spun în gând.

  Mă rog în tăcere: Nolite te bastardes carborundorum. Nu ştiu ce înseamnă, dar sună cum trebuie şi asta e, căci nu ştiu ce altceva i-aş putea spune Domnului. Cel puţin acum. Sau, nu în aceste împrejurări, cum se zicea pe vremuri. Literele scrijelite pe dulapul meu îmi plutesc în faţă, lăsate în urmă de o femeie necunoscută, cu chipul Moirei. Am văzut-o dusă pe targă de doi Îngeri şi băgată în salvare.

  Ce are? am întrebat-o pe femeia de lângă mine, o întrebare inofensivă pentru oricine, cu excepţia fanaticelor.

  Febră, a rostit din buze, fără sunet. Zic c-ar fi apendicită.

  În seara aceea luam cina, hamburger cu piure de cartofi. Masa mea era lângă fereastră, aşa că vedeam departe, până la porţile de la intrare. Am văzut maşina de salvare revenind, fără sirenă de data asta. Unul din Îngeri sări din maşină şi vorbi cu Paznicul. Paznicul intră în clădire, în timp ce salvarea rămase în parcaj; Îngerul stătea cu spatele la noi, aşa cum fuseseră instruiţi. Două dintre Mătuşi ieşiră din clădire împreună cu Paznicul. Se duseră la uşa din spate a maşinii. O scoaseră pe Moira dinăuntru, o târâră pe poartă şi în sus pe scările din faţă, ţinând-o de subsuori, câte una de fiecare parte. Abia putea merge. M-am oprit, nu mai puteam mânca; acum toate femeile de pe latura mesei unde mă aflam eu se uitau lung pe fereastră. Fereastra era verzuie, cu plasă de sârmă prinsă în sticlă. Mătuşa Lydia zise: Continuaţi să mâncaţi. Se duse să tragă storurile.

  Au dus-o într-o încăpere ce fusese pe vremuri laboratorul de ştiinţe. Era o cameră unde niciuna nu mergeam de bunăvoie. După aceea nu a mai putut umbla o săptămână; nu-i mai intrau picioarele în pantofi de umflate ce erau. De picioare se ocupau la prima încălcare a regulilor. Foloseau cabluri de oţel despicate la capete. Urmau apoi mâinile. Nu le păsa de picioarele şi de mâinile noastre, chiar dacă le mutilau definitiv. Ţineţi minte, zicea Mătuşa Lydia. Pentru scopurile noastre, picioarele şi mâinile voastre nu joacă un rol esenţial.

  Moira zăcea în patul ei, un exemplu pentru noi toate. N-ar fi trebuit să încerce, mai ales cu Îngerii, zise Alma, din patul de lângă mine. Trebuia s-o ducem pe sus la ore. Furam pacheţele de zahăr pentru ea când mergeam la masă, le aduceam pe ascuns şi noaptea i le trimiteam de la un pat la altul. Probabil că nu avea nevoie de zahăr, dar era singurul lucru pe care-l puteam fura. Singurul lucru pe care i-l puteam da.