Spun rugăciunile încă, dar în faţa ochilor am picioarele Moirei, aşa cum arătau după ce au adus-o înapoi. Nu arătau deloc a picioare. Păreau picioarele unui înecat, umflate şi parcă fără oase, doar culoarea era diferită. Arătau ca nişte bojoci.

  O, Doamne, mă rog. Nolite te bastardes carborundorum.

  Asta ai vrut?

  Comandantul îşi drege glasul. În semn că, după părerea lui, rugăciunea a durat destul.

  — Căci ochii Domnului se uită pe tot cuprinsul pământului şi el se simte puternic în numele celor cu inimă neprihănită către dânsul, glăsuieşte el.

  E semnalul de închidere a programului. Se ridică. Putem rupe rândurile.

  Capitolul şaisprezece.

  Ceremonia se desfăşoară ca de obicei.

  Stau întinsă pe spate, cu toate hainele pe mine, în afară de igienicii pantalonaşi albi de bumbac. Dacă ar fi să deschid ochii, aş vedea baldachinul mare şi alb al enormului pat cu patru stâlpi în stil colonial al Serenei Joy, suspendat deasupra noastră ca un nor jos, acoperit cu mici picături de ploaie argintii care, dacă te uitai mai bine, se dovedeau a fi rămurele de flori cu patru petale. Nu aş putea vedea covorul care e alb sau draperiile cu rămurele şi măsuţa de toaletă cu volănaş pe care se află peria şi oglinda cu mânere de argint; doar baldachinul puternic arcuit şi căptuşit cu voal, care reuşeşte să sugereze astfel, prin textura şi structura lui, atât etericul, cât şi materia.

  Sau pânza unei corăbii. Pânzele pântecoase, spuneau poeţii odinioară. Umflate. Avansând datorită pânzelor cu pântecele umflat.

  Ne înconjoară un abur de Parfum de lăcrămioare, răcoros, aproape pătrunzător. Nu e cald în camera asta.

  Deasupra mea, spre căpătâiul patului, stă întinsă Serena Joy, într-o poziţie bine studiată. Are picioarele larg desfăcute şi eu stau întinsă între ele, cu capul pe stomacul ei, sprijinindu-mi baza craniului pe osul ei pubian şi flancată de coapsele ei. Şi ea e complet îmbrăcată.

  Stau cu braţele ridicate. Mă ţine de mâini, de fiecare parte a corpului. Poziţia semnifică, se zice, că suntem un singur trup, o singură fiinţă. De fapt, arată că ea stăpâneşte atât procesul, cât şi produsul. Dacă va fi vreun produs. Inelele de pe mâna ei stângă îmi intră adânc în carnea degetelor. Poate că e o formă de răzbunare, sau poate că e o întâmplare.

  Am fusta roşie ridicată până la brâu, dar nu mai sus. Mai jos Comandantul regulează. Regulează partea de jos a trupului meu. Nu spun că face dragoste pentru că nu asta face. Să denumesc acţiunea copulaţie iară nu ar fi exact, pentru că ar implica două persoane şi aici e vorba numai de una. Nici viol nu e: căci mi-am dat acordul scris. Asta e ceea ce am ales. Nu au fost prea multe de ales, dar totuşi aş fi avut posibilitatea de a alege şi altceva.

  Deci stau nemişcată şi îmi închipui baldachinul de deasupra pe care nu-l văd. Îmi vine în minte sfatul reginei Victoria către fiica ei: Închide ochii şi gândeşte-te la Anglia. Dar asta nu e Anglia. Tare aş vrea să meargă mai repede.

  Poate că sunt nebună şi asta e un nou fel de terapie.

  Ce bine ar fi să fie adevărat, m-aş putea face bine şi acţiunea să dispară.

  Serena Joy se încleştează de mâinile mele de parcă nu eu, ci ea ar fi regulată şi i-ar produce fie plăcere, fie durere; iar Comandantul regulează înainte, ritmic, ca într-un marş în doi timpi, doi cu patru, mereu, mereu ca un robinet care picură. E preocupat ca cineva care fredonează sub duş, fără să ştie că fredonează, ca cineva cu mintea în altă parte. Parcă ar fi altundeva, aşteptând să juiseze, bătând darabana pe masă, în timp ce aşteaptă. Acum ritmul a devenit nerăbdător. Dar nu e ăsta visul ce dă erecţie oricărui bărbat: două femei deodată? Aşa spuneau pe vremuri. Ziceau că e excitant.

  Dar ce se petrece în camera asta, sub baldachinul argintiu al Serenei Joy, nu e excitant. Nu are nimic de-a face cu pasiunea sau dragostea sau iubirea sau astfel de idei care ne stârneau apetitul odinioară. Nu are nimic de-a face cu poftele trupeşti, cel puţin pentru mine şi sigur că nici pentru Serena. Trezirea simţurilor şi orgasmul nu mai sunt considerate necesare; ar fi doar un semn de frivolitate, ca jartierele sau aluniţele: o superfluă abatere a atenţiei pentru cei uşuratici. Demodate. Pare ciudat că pe vremuri femeile cheltuiau atâta timp şi energie citind despre astfel de lucruri, gândindu-se la ele, făcându-şi griji, scriind despre ele. Lucruri evident relaxante.

  Or, în acest moment nu se relaxează nimeni, nici măcar Comandantul. E o treabă serioasă. Comandantul, ca noi toţi, îşi face datoria.

  Dacă aş crăpa puţin ochii, l-aş putea vedea cu chipul lui, care nu e neplăcut, suspendat deasupra torsului meu, cu câteva şuviţe de păr argintiu căzute poate pe frunte, concentrându-se asupra călătoriei sale interioare, asupra acelui loc către care se îndreaptă grăbit şi care se îndepărtează ca într-un vis, cu aceeaşi viteză cu care se apropie el. I-aş vedea ochii larg deschişi.

  Oare dacă ar fi un bărbat mai arătos, mi-ar face mai mare plăcere?

  Cel puţin e mai bine decât precedentul, care mirosea ca o garderobă de biserică pe ploaie; ca gura atunci când începe dentistul să-ţi umble în ea; ca o nară. Comandantul în schimb miroase a naftalină sau poate a un tip de loţiune de după bărbierit făcută cu scopuri punitive? De ce trebuie să poarte uniforma asta stupidă? Dar oare mi-ar plăcea mai mult trupul lui alb şi păros, gol?

  Este interzis să ne sărutăm. Ceea ce face treaba suportabilă.

  Te poţi detaşa. Descrii.

  În sfârşit juisează, cu un geamăt înăbuşit ca de uşurare. Serena Joy, care şi-a ţinut respiraţia, reîncepe să respire. Comandantul, care s-a sprijinit în coate, la distanţă de trupurile noastre combinate, nu-şi îngăduie să se lase peste noi. Se odihneşte o clipă, se retrage, se îndepărtează, îşi trage