la loc fermoarul de la pantaloni. Ne salută din cap, apoi se întoarce şi părăseşte încăperea, închizând uşa cu o grijă exagerată, ca şi cum am fi mama lui suferindă. E un gest caraghios, dar nu îndrăznesc să râd.

  Mâinile Serenei Joy se desprind de ale mele.

  Te poţi scula acum, zice. Scoală-te şi ieşi afară.

  Ar trebui să mă lase să mă odihnesc zece minute, cu picioarele pe o pernă, ca să mărească şansele. E un răstimp în care ar trebui să mediteze în tăcere, dar nu are chef de aşa ceva. Simt repulsie în glasul ei, ca şi cum atingerea cărnii mele i-ar produce greaţă şi ar contamina-o. Mă desfac din prinsoarea trupului ei şi mă ridic; sucurile Comandantului mi se scurg pe picioare. Înainte de a pleca, o văd lipindu-şi strâns picioarele şi aranjându-şi fusta albastră; continuă să stea întinsă pe pat, privind fix la baldachinul de deasupra, ţeapănă şi dreaptă ca o efigie.

  Oare pentru care din noi e mai îngrozitor, pentru ea ori pentru mine?

  Capitolul şaptesprezece.

  Iată ce fac, o dată întoarsă în camera mea.

  Îmi scot hainele şi îmi pun cămaşa de noapte.

  Caut boţul de unt în vârful pantofului drept, acolo unde l-am ascuns după masa de seară. A fost prea cald în dulap şi untul e pe jumătate lichid. Mare parte din el a intrat în şerveţelul de hârtie în care l-am înfăşurat. Acum vârful pantofului o să fie plin de unt. Nu e prima dată, pentru că întotdeauna când e unt sau chiar margarină, economisesc câte o bucăţică în felul ăsta. Mâine o să scot aproape tot untul de pe căptuşeală frecând locul cu o cârpă sau cu hârtie igienică.

  Mă dau cu untul pe faţă apoi pe mâini. Nu mai există cremă de mâini sau de faţă, în nici un caz nu pentru noi. Asemenea lucruri sunt considerate frivolităţi. Noi suntem recipiente, numai partea interioară a trupurilor noastre e importantă. Partea exterioară poate deveni aspră şi zbârcită ca o coajă de nucă, lor nici nu le pasă. Crema de mâini ne-a fost interzisă printr-un decret al Soţiilor. Nu vor să fim atrăgătoare. Şi aşa situaţia este destul de grea pentru ele.

  Untul e o şmecherie pe care am învăţat-o la Centrul Rahela şi Lea. Noi îi spuneam Centrul roşu, pentru că toate erau roşii acolo. Sigur că predecesoarea mea din această cameră, prietena mea cu pistrui şi râs sănătos, se dădea şi ea cu unt. Toate ne dăm.

  Câtă vreme ne dăm cu unt pe piele ca s-o menţinem catifelată, ne putem păstra credinţa că într-o zi o să scăpăm, că vom fi dorite din nou, sau că vom avea chiar parte de dragoste. Avem şi noi micul nostru ceremonial privat.

  Untul e gras şi o să râncezească şi o să miros ca o brânză veche; dar cel puţin e o substanţă organică, se zicea pe vremuri.

  La astfel de soluţii am ajuns să recurgem.

  Unsă bine, stau întinsă pe patul meu de o persoană ca o felie de pâine prăjită cu unt. Nu pot dormi. În semiîntuneric fixez cu privirea ochiul orb de ipsos din mijlocul tavanului care la rândul lui mă fixează şi el cu privirea, deşi nu poate vedea. Nu adie nici o boare, perdelele mele par nişte bandaje de tifon ce atârnă moale, licărind în aura de lumină revărsată de reflectorul ce iluminează casa noaptea, sau să fie luna?

  Dau la o parte cearşaful, mă scol cu atenţie, fără să fac zgomot şi mă duc tiptil în picioarele goale şi în cămaşă de noapte la fereastră; ca un copil, vreau să mă uit afară. Să văd luna pe sânul zăpezii proaspete. Cerul e senin, dar greu de zărit din cauza reflectorului; dar aşa-i, pe cerul nedesluşit pluteşte o lună nouă, o lună în care îţi pui dorinţe, o aşchie de rocă străveche, o zeiţă, un ochi care clipeşte. Luna e o piatră şi cerul e plin de echipament ce împrăştie moartea, dar, Doamne, cât e de frumos totuşi.

  Am atâta nevoie de Luke, să fie aici cu mine. Aş vrea să mă ţină în braţe şi să-mi rostească numele. Doresc să fiu apreciată altfel decât sunt apreciată acum; doresc să fiu mai mult decât o valoare. Îmi spun încetişor numele de altădată; îmi repet în minte ceea ce puteam face cândva, felul cum mă vedeau ceilalţi.

  Simt dorinţa să fur ceva.

  Pe coridor arde lumina de veghe împrăştiind o văpaie roză pe toată lungimea lui; mă furişez prin casa adormită cu băgare de seamă, pas cu pas, fără să scârţâi, pe lângă balustradă, de parcă aş păşi pe covorul de muşchi dintr-o pădure; inima îmi bate ca nebuna. Nu sunt la locul meu. Ceea ce fac e absolut interzis.

  Când trec pe lângă ochiul de peşte de pe peretele din hol, îmi zăresc silueta albă, trupul învelit parcă într-o meşă de tifon, cu părul pe spate ca o coamă, cu ochii strălucitori. Îmi place ce fac. Fac ceva de una singură. Sunt activă; ce formă gramaticală e asta, un timp? Încordată17. Un cuţit aş vrea să fur, din bucătărie; dar încă nu sunt pregătită.

  Ajung la salon; uşa e întredeschisă. Un scârţâit de lemn; dar cine e pe aproape, să audă? Stau în picioare în cameră, aşteptând să mi se dilate pupilele, ca la pisici, sau la bufniţe. Îmi vine în nări miros de parfum stătut, de praf intrat în ţesături. Prin crăpăturile din jurul draperiilor trase intră o vagă lumină înceţoşată de la reflectorul de afară unde, fără îndoială, patrulează doi bărbaţi; i-am văzut de sus, de după draperii, nişte siluete negre, umbre decupate. Acum pot vedea în jur licăriri de contururi; în oglindă, baza lămpilor, vazele, canapeaua nebuloasă ca un nor în amurg.

  Ce să iau? Un obiect căruia să nu i se simtă lipsa. La miezul nopţii în pădure, o floare fermecată. O narcisă ofilită, nu una din aranjamentul de