Merg pe bâjbâite, găsesc măsuţa pipăind. Se aude un clinchet, probabil că am răsturnat ceva. Găsesc narcisele, sfărâmicioase la vârfuri unde s-au uscat şi pleoştite către tulpini; iau una între degete şi o şterpelesc. O s-o presez undeva. Sub saltea. O s-o las acolo, ca s-o găsească femeia ce va urma după mine.

  E cineva însă în cameră, în spatele meu.

  Aud pasul tiptil ca al meu şi scârţâitul aceleiaşi scânduri din duşumea. Cu un mic declic, uşa se închide în spatele meu, retezând lumina. Îngheţ: a fost o greşeală să cobor în alb. Sunt ca zăpada în lumina lunii, chiar în întuneric.

  Apoi o şoaptă:

  — Nu ţipa. Nu-i nimic.

  Ca şi cum aş ţipa; ca şi cum nu-i nimic. Mă întorc: o formă şi atât; lucirea mată a unor pomeţi ai obrajilor fără culoare.

  Păşeşte spre mine. E Nick.

  — Ce faci aici?

  Nu răspund. Şi prezenţa lui aici, cu mine, e ilegală, deci nu mă poate trăda. Nici eu pe el; pentru un moment suntem ca două oglinzi. Îmi pune mâna pe braţ, mă trage spre el, îi simt buzele pe gură; oare ce iese dintr-o asemenea renunţare? Fără nici un cuvânt. Amândoi tremurăm. Cât mi-ar plăcea. Trupul lui subţire, în salonul Serenei cu flori uscate, pe covorul chinezesc. Ar fi ca şi cum aş striga, ar fi ca şi cum aş trage cu o armă. Mâna mea se duce în jos, ce-ar fi să-l deschei; şi apoi? Dar e prea periculos şi ştie şi el, aşa că ne desprindem unul de celălalt, dar nu cu totul. Prea multă încredere deja, prea mare risc, prea mult deja.

  — Veneam să te caut, zice şoptit, îi simt respiraţia în ureche. Aş vrea să mă întind, să-i simt gustul pielii, mă face să mă simt flămândă. Degetele lui îmi pipăie braţul pe sub cămaşa de noapte, ca şi cum nu şi le-ar putea stăpâni raţional. E aşa de bine să te atingă cineva, să te pipăie cu atâta lăcomie, să te simţi cuprinsă de lăcomie. Luke, sunt sigură că ai şti ce-nseamnă, ai înţelege. De fapt, pe tine te simt aici, cu alt trup.

  Rahat.

  — De ce? zic. E chiar într-un asemenea hal, încât să rişte să vină la mine în cameră? Mă gândesc la cei spânzuraţi, atârnând de cârlige la zid. Abia mă mai ţin pe picioare. Trebuie s-o întind înapoi pe scări, până nu mă topesc cu totul. Acum mâna lui se află pe umărul meu, grea, nemişcată, apăsându-mă ca o bucată de plumb cald. Oare mi-aş da viaţa pentru asta? Sunt laşă, nu pot suporta gândul suferinţei.

  — El m-a trimis, zice Nick. Vrea să te vadă. În biroul lui.

  — Cum adică, zic. Trebuie să se refere la Comandant. Să mă vadă? Cum adică să mă vadă? Nu s-a săturat de mine?

  — Mâine, zice Nick abia perceptibil. Ne depărtăm încet unul de celălalt în salonul întunecat, de parcă o forţă de atracţie, un curent, ne-ar împinge unul spre altul, iar nişte braţe la fel de puternice ne-ar forţa în direcţia contrară.

  Nimeresc uşa, răsucesc mânerul rotund din porţelan rece, o deschid. Abia mai sunt în stare să mă mişc.

  VII. NOAPTE.

  Capitolul optsprezece.

  Zac întinsă în pat. Tremur încă. Dacă umezeşti marginea unui pahar şi-ţi treci degetul de jur-împrejur, produci un sunet. Mă simt ca şi cum aş fi verbul a sparge. Vreau să fie cineva cu mine.

  Stau întinsă în pat cu Luke care-şi ţine mâna pe pântecele meu rotunjit. Suntem toţi trei în pat, ea dând din picioruşe şi răsucindu-se înăuntrul meu. E furtună cu trăsnete afară, de aia e trează; se pare că aud, dorm, se sperie chiar şi acolo, în prezenţa liniştitoare a inimii care împrăştie valuri călduţe în jurul lor. Un fulger scapără foarte aproape şi ochii lui Luke par albi o clipită.

  Nu mi-e frică. Suntem complet treji, a început să răpăie ploaia, o să procedăm încet şi cu grijă.

  Dacă aş avea convingerea că n-o să se mai întâmple niciodată, aş muri.

  De fapt greşesc, nimeni nu moare din lipsă de activitate sexuală. Murim din lipsă de dragoste. Nu aş putea iubi pe nimeni de aici, toate persoanele pe care le-aş putea iubi fie au murit, fie sunt aiurea. Cine ştie unde sunt sau ce nume poartă acum? E ca şi cum n-ar fi nicăieri; aşa cum sunt şi eu când se gândesc ele la mine. Şi eu sunt o persoană dată dispărută.

  Din când în când le văd feţele în întuneric, pâlpâind ca feţele sfinţilor în catedralele vechi din ţări străine la lumina schimbătoare a lumânărilor; lumânări pe care le aprinzi şi apoi te rogi în preajma lor, în genunchi şi lipindu-ţi fruntea de împrejmuirea de lemn, sperând că vei primi un răspuns. Le pot invoca, dar dispar repede ca nişte miraje. E mare vina să doresc un trup real pe care să-l pot îmbrăţişa? Altfel sunt şi eu lipsită de trup. Arcurile patului sună la bătăile inimii mele; mă pot mângâia pe sub cearşafurile albe şi uscate, în întuneric, dar şi eu sunt albă şi uscată, tare şi parcă grunjoasă, parcă mi-aş trece mâna peste o farfurie de orez uscat; e ca zăpada. Are ceva mort, părăsit. Sunt ca o cameră unde se întâmplau multe şi acum nu se întâmplă nimic; doar polenul buruienilor ce cresc afară, lângă fereastră, e adus de vânt înăuntru, grămădindu-se sub formă de praf pe podea.

  Iată ce cred.

  Cred că Luke zace cu faţa în jos între tufişuri, într-un hăţiş de ferigi unde frunzele verzi abia au apărut deasupra celor brune de anul trecut, sau de cucută pitică, deşi e prea devreme pentru bobiţele roşii. De fapt, ceea ce a mai rămas din el; părul, oasele, cămaşa