cadrilată de lână verde cu negru, cureaua de piele, bocancii. Ştiu exact în ce era îmbrăcat. Îi văd hainele clar în minte, ca într-o litografie sau o reclamă viu colorată dintr-o revistă veche, deşi faţa nu i-o văd aşa de bine. Faţa începe să se şteargă, poate pentru că nu era întotdeauna aceeaşi; faţa lui avea diverse expresii, pe când hainele nu.

  Mă rog ca gaura, sau poate cele două sau trei găuri, căci au fost mai multe împuşcături una după alta, mă rog ca cel puţin una dintre găuri să fi înaintat rapid, curat şi cu efect definitiv prin craniu, prin locul unde erau îngrămădite toate imaginile, astfel încât să fi fost doar o străfulgerare de întuneric sau de durere, surdă sper, aşa cum sună cuvântul buf, una singură şi apoi tăcere.

  Aşa cred că a fost.

  Mai cred şi că Luke e aşezat undeva, într-un dreptunghi de ciment cenuşiu, pe un prici sau pe marginea unui pat sau a unui scaun. Dumnezeu ştie ce i-au dat să poarte. Totuşi Dumnezeu nu e singurul care ştie, aşa că poate exista vreo cale să aflu. Nu s-a bărbierit de un an, deşi îl tund scurt, ori de câte ori au chef, contra păduchilor, zic ei. Va trebui să revizuiesc imaginea asta: dacă tund părul împotriva păduchilor, evident că ar tăia şi barba. E logic.

  Oricum, nu tund prea bine, părul are scări, ceafa e plină de tăieturi şi cel mai rău e că arată cu zece ani mai bătrân, cu douăzeci de fapt, e încovoiat ca un moş, are pungi sub ochi şi firişoare purpurii de vene crăpate în obraji şi are şi o cicatrice, ba nu, o rană încă nevindecată, de culoarea lalelelor înspre tulpină, jos în partea stângă a feţei unde carnea a fost despicată recent. Trupul poate fi aşa de uşor vătămat, aşa de uşor te descotoroseşti de el după aia, nu reprezintă decât apă şi substanţe chimice, poate într-o cantitate ceva mai mare decât într-o meduză care se usucă pe nisip.

  Îl doare dacă-şi mişcă mâinile, îl doare dacă face vreo mişcare. Nu ştie de ce e acuzat. Asta e o problemă. Trebuie să existe o acuzaţie, ceva. Altfel de ce îl mai ţin, de ce nu e mort deja? Pesemne că ştie ceva, ceva ce vor ei să afle. Nu-mi pot imagina ce. Nu-mi pot imagina cum nu a spus deja totul. Eu aş fi spus.

  E înconjurat de o duhoare, a propriului trup, mirosul unui animal întemniţat într-o cuşcă murdară. Mi-l închipui odihnindu-se, căci nu pot suporta să mi-l închipui în alt moment, la fel cum nu-mi pot imagina cum arată mai jos de guler sau mai sus de manşete. Nici nu vreau să mă gândesc la cum i-au maltratat trupul. Are pantofi în picioare? Nu, şi pardoseala e rece şi udă. Ştie că eu sunt aici, în viaţă, şi că mă gândesc la el? Nu pot decât să cred că da. Când eşti la strâmtoare, trebuie să crezi tot soiul de lucruri. Acum, de exemplu cred în transferul de gânduri prin vibraţii în eter, prostii de-astea. Altădată nici vorbă să cred aşa ceva.

  Mai cred şi că nu l-au prins, că nu l-au ajuns până la urmă, că a reuşit, a ajuns la mal, a trecut râul înot, a trecut frontiera, s-a târât undeva pe malul celălalt, sau pe o insulă, cu dinţii clănţănindu-i; s-a strecurat până la o fermă din apropiere, a fost lăsat să intre înăuntru, cu suspiciune la început, dar când au înţeles cine e, s-au arătat prietenoşi, nu erau genul care să-l predea, poate că erau Quakeri, şi or să-l ajute să treacă ilegal mai departe, din casă în casă, în interior; femeia i-a făcut o cafea fierbinte şi i-a dat un rând de haine de-ale bărbatului ei. Îmi închipui hainele. Simt o mângâiere când îmi închipui că i-a dat haine călduroase.

  A luat legătura cu ceilalţi, nu se poate să nu existe o mişcare de rezistenţă, un guvern în exil. Trebuie să existe cineva care se frământă. Cred în rezistenţă, aşa cum cred că nu poate exista lumină fără umbră sau mai bine zis, că nu există umbră decât dacă există şi lumină. Trebuie să existe o mişcare de rezistenţă, altfel de unde ar apărea toţi criminalii la televizor?

  Orice zi îmi poate aduce un mesaj de la el. O să vină în cel mai neaşteptat fel, de la persoana de la care m-aş aştepta cel mai puţin, cineva pe care nu l-aş fi putut bănui vreodată. Sub farfurie, pe tava cu masa de seară? Sau mi se va strecura în mână, în timp ce întind cartonaşele pe tejghea la Numai Carne?

  Mesajul va spune că trebuie să am răbdare: mai devreme sau mai târziu o să mă scoată de aici şi o s-o găsească şi pe ea, oriunde au dus-o. Ea o să-şi amintească de noi şi o să fim toţi trei împreună. Între timp trebuie să rezist, să mă păstrez sănătoasă pentru mai târziu. Ce mi s-a întâmplat, ce mi se întâmplă acum, nu o să însemne nimic pentru el, pentru că mă iubeşte oricum, ştie că nu e vina mea. Mesajul va conţine şi asta. Acest mesaj, care s-ar putea să nu vină niciodată, mă ţine în viaţă. Cred în acest mesaj.

  Lucrurile pe care le cred nu pot fi toate adevărate, deşi unul dintre ele trebuie să fie. Dar eu le cred pe toate în acelaşi timp, toate cele trei versiuni despre Luke. Acest fel contradictoriu de a crede mi se pare în acest moment singurul fel în care pot crede ceva. Oricare din ele reprezintă adevărul şi voi fi pregătită să o accept.

  Şi asta e o credinţă a mea. S-ar putea să nu fie adevărată.

  Una din pietrele de mormânt din cimitirul de lângă cea mai veche biserică are pe ea o ancoră şi o clepsidră şi cuvintele: Cu Speranţă.

  Cu Speranţă. De ce au pus cuvintele la