Oare Luke are vreo speranţă?

  VIII. ZI DE NAŞTERE.

  Capitolul nouăsprezece.

  Visez că sunt trează.

  Visez că mă scol din pat şi traversez camera, nu camera asta, şi că ies pe uşă, altă uşă, nu asta. Mă aflu acasă, una din casele în care am locuit, şi ea îmi iese alergând în întâmpinare, în cămăşuţa de noapte verde cu o floarea-soarelui pe partea din faţă, în picioarele goale; o ridic şi simt cum îşi încolăceşte braţele şi picioruşele în jurul meu şi încep să plâng pentru că ştiu acum că nu sunt trează. Sunt din nou în patul ăsta încercând să mă trezesc, şi mă trezesc şi stau pe marginea patului, şi mama îmi aduce o tavă şi mă întreabă dacă îmi e mai bine. Când eram bolnavă în copilărie, trebuia să-şi ia zi liberă şi să nu se ducă la slujbă. Dar nici acum nu sunt trează.

  După asemenea vise, mă trezesc până la urmă şi ştiu că nu visez, pentru că văd coroniţa pe tavan şi perdelele care atârnă asemeni părului alb al unei înecate. Mă simt ca drogată. Mă gândesc la această posibilitate: poate că mă droghează. Poate că viaţa pe care cred că o trăiesc e doar o închipuire paranoică.

  Nici o speranţă. Ştiu unde sunt şi cine şi ce zi a săptămânii este. Aşa mă testez, şi sunt sănătoasă la minte. Sănătatea mintală e o posesiune de mare valoare şi o tezaurizez cu grijă, cum făceau oamenii cu banii odinioară. O economisesc, să am destulă când va veni timpul.

  Printre draperii intră o lumină cenuşie, de o strălucire ceţoasă; nu e o zi prea însorită. Mă scol din pat, mă duc la fereastră, mă aşez în genunchi pe banca de sub fereastră, pe pernuţa tare pe care scrie CREDINŢĂ, şi privesc afară. Nu e nimic de văzut.

  Mă întreb ce s-a întâmplat cu celelalte două pernuţe. Trebuie să fi fost trei cândva, încă două pe care scria SPERANŢĂ şi respectiv CARITATE; unde or fi fost strânse? Serena Joy este foarte ordonată. Nu aruncă nimic care nu e total jerpelit. Oare să fi dat una Ritei şi una Corei?

  Sună clopoţelul, eu m-am sculat înaintea clinchetului, înainte de ora respectivă. Mă îmbrac, fără să privesc în jos.

  Stau pe scaun şi mă gândesc la cuvântul scaun. Poate desemna şi scaunul celui ce prezidează o şedinţă. Poate desemna şi o modalitate de execuţie. Conţine şi prima silabă a cuvântului caritate18. Cuvântul englezesc înseamnă carne în franţuzeşte. Niciunul din aceste fapte nu are legătură cu celelalte.

  Folosesc acest gen de litanii ca să îmi vin în fire.

  În faţa mea se găseşte o tavă şi pe tavă se află un pahar cu suc de mere, o pastilă de vitamine, o lingură, o farfurie cu trei felii de pâine prăjită, o farfurioară cu miere şi o altă farfurie cu un ouar din cele ce arată ca un tors de femeie cu fustă. Sub fustă e cel de-al doilea ou, ca să stea cald. Ouarul e din porţelan alb cu o dungă albastră.

  Primul ou e alb. Mişc ouarul un pic, ca să stea acum în calea razelor ceţoase de soare care intră pe fereastră şi cad pe tavă formând pete luminoase. Coaja oului e netedă, dar şi granuloasă; mici grăunţe de calciu se conturează în lumina soarelui, ca nişte cratere pe lună. E un peisaj sterp şi totuşi perfect; este genul de deşert în care s-au retras sfinţii pentru ca mintea să nu le fie distrasă de belşug. Eu cred că aşa trebuie probabil să arate şi Dumnezeu: ca un ou.

  Oul răspândeşte lumină acum, de parcă ar avea o energie proprie. Îmi face o intensă plăcere să mă uit la ou.

  Soarele s-a deplasat şi oul păleşte.

  Ridic oul din ouar şi o clipă îl pipăi cu degetele. E cald. Pe vremuri, femeile îşi puneau ouă între sâni ca într-un incubator. Ce senzaţie plăcută trebuie să fi fost.

  O viaţă minimală. Plăcerea e un ou. Fericirile pot fi numărate pe degetele de la o mână. Dar poate că aşa se scontează că voi reacţiona. Dacă am un ou, ce-mi mai pot dori?

  Când omul e la ananghie, dorinţa de a trăi se ataşează de obiecte stranii. Mi-ar plăcea să am un animal al meu: o pasăre să zicem, sau o pisică. Un animal favorit. Orice fiinţă apropiată. M-aş mulţumi şi cu un şobolan, la o adică, dar nu există nici o şansă. Casa asta e aşa de curată!

  Desprind capacul oului cu lingura şi mănânc conţinutul.

  În timp ce mănânc al doilea ou, aud sirena, departe la început, apoi şerpuind către mine printre casele mari cu pajişti tunse, un sunet slab ca bâzâitul unei insecte; se apropie, deschizându-şi trompeta ca o floare de sunet. Sirena asta sună ca o proclamaţie. Pun lingura jos, bătăile inimii mi se precipită, mă duc din nou la fereastră: o să fie oare albastră şi nu ca să mă ia pe mine? Dar o văd cum dă colţul, o ia pe strada noastră şi se opreşte în faţa casei încă urlând, şi e roşie la culoare. Bucurie pe pământ, ceea ce se întâmplă destul de rar în zilele de acum. Las cel de-al doilea ou doar pe jumătate mâncat, mă reped la dulap să-mi iau pelerina şi deja aud paşi pe scară şi voci strigând.

  — Grăbeşte-te, zice Cora, n-or să te aştepte toată ziua, şi mă ajută să-mi pun pelerina; are chiar un zâmbet pe faţă.

  Aproape că alerg în jos pe hol, parcă schiez pe scări, uşa de la intrarea din faţă e larg deschisă şi astăzi pot ieşi pe aici şi Paznicul stă în uşă salutând. A început să plouă, burează, iar din pământ şi din iarbă se ridică un miros de fertilitate.

  Naşteromobilul roşu e parcat pe alee. Portiera