din spate e deschisă şi eu mă cocoţ înăuntru. Pe jos e un covor roşu, iar draperiile trase la ferestre sunt tot roşii. Sunt deja trei femei înăuntru, aşezate pe cele două bănci ce merg de o parte şi de alta pe toată lungimea vehiculului. Paznicul închide şi încuie uşile duble şi se suie în faţă, lângă şofer; prin grilajul de sticlă armată le vedem partea din spate a capetelor. Pornim cu o zgâlţâitură, iar sirena urlă deasupra noastră: Faceţi loc, faceţi loc!

  — Cine este? o întreb pe femeia de lângă mine; îi vorbesc în ureche sau unde trebuie să fie urechea sub boneta albă. Aproape că trebuie să strig din cauza zgomotului.

  — Ofwarren, răspunde, strigând şi ea. Sub imboldul unui impuls îmi înşfacă mâna şi o strânge tocmai când dăm colţul cu alte hurducături; se întoarce spre mine şi-i văd faţa: pe obraji îi curg şiroaie de lacrimi, dar ce fel de lacrimi? De invidie, de dezamăgire? Ba nu, râde, mă ia în braţe; n-am mai văzut-o în viaţa mea; mă strânge în braţe; are sâni mari sub veşmântul roşu; îşi şterge faţa cu mâneca. Astăzi avem voie să facem orice poftim.

  Revin asupra ultimei fraze şi adaug: cu anumite limite.

  Vizavi de noi, pe cealaltă bancă, stă o femeie care se roagă, cu ochii închişi şi mâinile la gură. Poate că nu se roagă ci-şi roade unghiile. Poate că încearcă să-şi păstreze calmul. Cea de-a treia femeie e deja calmă. Stă cu braţele, încrucişate, zâmbind uşor. Sirena urlă mereu. Pe vremuri, sunetul ăsta anunţa moartea, la maşinile de salvare sau pompieri. S-ar putea să anunţe moartea şi azi. O să ştim în curând. Ce o să nască Ofwarren? Un prunc, cum sperăm cu toatele? Sau altceva, un Neprunc, fără creier sau cu un rât ca de porc, sau cu două trupuri, sau cu o gaură în inimă, sau fără braţe sau cu pieliţe între degetele de la mâini şi de la picioare? Nu se poate şti. Pe vremuri se putea afla cu diverse aparate, dar acum e în afara legii. De ce să ştii, ce rost ar avea? Nu poţi să-i scoţi; orice ar fi, sarcina trebuie dusă la termen.

  Şansele sunt una din patru, aşa am învăţat la Centru. Aerul s-a umplut cândva de substanţe chimice, raze, radiaţii, apa colcăie de molecule toxice; toate astea au nevoie de ani şi ani pentru a fi curăţate şi între timp ţi se strecoară în trup, se adăpostesc în celulele grase. Cine ştie, chiar carnea ta proprie poate să fie populată, murdară ca un ţărm de mare în care s-a vărsat petrol, aducând moarte sigură păsărilor de pe ţărm şi pruncilor nenăscuţi. Poate că un vultur ar muri dacă ţi-ar mânca stârvul. Poate că luminezi în întuneric ca un ceas demodat. Ceas de priveghi19. Când se îngroapă hoitul.

  Nu mă pot gândi la mine, uneori la trupul meu, fără să-mi văd scheletul: aşa cum arăt probabil pentru un electron. Un leagăn al vieţii, alcătuit din oase; şi în interior diverse primejdii, proteine denaturate, cristale rele, vătămătoare ca sticla. Femeile luau medicamente şi pilule, bărbaţii stropeau pomii, vacile mâncau iarba şi toată urina ce se aduna astfel se scurgea în râuri. Ca să nu mai pomenesc şi de centralele nucleare care au explodat în timpul cutremurelor de-a-lungul faliei San Andreas, fără să fie vina nimănui20 şi noul soi de sifilis rezultat prin mutaţie, rezistent faţă de orice vaccin. Unele şi-au făcut-o singure, puneau să li se coasă trompele cu catgut, sau foloseau substanţe chimice care le provocau leziuni. Cum au putut face aşa ceva, zicea Mătuşa Lydia, cum au putut? S-au purtat ca Jezebel21! Să dispreţuiască darurile date de Dumnezeu! Şi-şi frângea mâinile.

  Vă asumaţi un risc, zicea Mătuşa Lydia, dar voi sunteţi trupele de şoc, mergeţi în marş înaintea celorlalte, avansând în teritoriu periculos. Cu cât riscul e mai mare, cu atât şi gloria e mai mare. Şi-şi împreuna mâinile, radiind la ideea pretinsului nostru curaj. Noi ţineam ochii în jos, spre pupitre. Să treci prin toate şi să naşti doar o bucată de prunc: nu era un gând prea îmbucurător. Nu ştiam exact ce se întâmpla cu pruncii care nu luau examenul, care erau declaraţi Neprunci. Dar ştiam că li se făcea cumva felul rapid.

  Nu a fost o singură cauză, zice Mătuşa Lydia. Stă în faţa clasei în rochia ei kaki, cu un băţ de arătat la hartă în mână. Pus peste tablă, acolo unde ar fi fost pe vremuri o hartă, se află un grafic care arată rata natalităţii la mia de locuitori an de an: o pantă alunecoasă care merge în jos, tot în jos, trecând de linia zero a înlocuirii naturale, tot mai jos.

  Desigur, unele femei credeau că nu există viitor, gândeau că lumea va exploda. Asta era scuza lor, zice Mătuşa Lydia. Spuneau că n-are nici un rost să te-nmulţeşti. Nările Mătuşei Lydia se îngustau: ce ticăloşie! Erau ele leneşe, zice. Erau nişte târfe.

  Pe pupitrul meu de lemn sunt scrijelite iniţiale şi date. Uneori sunt două seturi de iniţiale unite de cuvintele iubeşte pe. J. H. iubeşte pe B. P., 1954. O. R. ţine la I. T. Mi se par ca acele inscripţii despre care citeam pe vremuri, cioplite în pereţii de piatră ai peşterilor sau desenate cu un amestec de funingine şi grăsime animală. Mi se par incredibil de străvechi. Capacul pupitrului e din lemn deschis la culoare; e înclinat şi există un loc în partea dreaptă pentru a-ţi sprijini mâna când scriai cu stiloul pe hârtie. În pupitru puteai ţine diverse lucruri: cărţi, caiete. Obiceiurile astea de demult îmi par acum excesive, aproape decadente, imorale, ca orgiile de pe vremea regimurilor barbare. M. iubeşte pe G., 1972. Această inscripţie gravată cu un creion apăsat de multe ori în lacul şters al pupitrului are patetismul tuturor civilizaţiilor apuse. Este ca urma unei mâini în piatră. Autorul ei, cine o fi fost el sau ea, a fost cândva în viaţă.