Ei au făcut greşeli, zice Mătuşa Lydia. Noi nu intenţionăm să repetăm greşelile lor. Are un ton pios, condescendent, tonul celor a căror datorie este să ne spună lucruri neplăcute spre binele nostru. Aş vrea s-o strâng de gât. Alung gândul aproape imediat ce mi-a venit.

  Un lucru e apreciat, zice ea, numai dacă e rar şi greu de obţinut. Vrem să fiţi apreciate, fetelor. Face pauze din abundenţă, parcă savurându-le gustativ. Socotiţi-vă ca nişte perle. Aşezate în şiruri, cu ochii în jos, o facem să saliveze din punct de vedere moral. Suntem obiectele ei pe care vrea să le definească, trebuie să-i suportăm adjectivele.

  Mă gândesc la perle. Perlele sunt scuipat de scoică solidificat. O să-i spun asta Moirei, mai târziu; dacă o să pot.

  Noi toate de aici o să vă lingem până veţi căpăta forma dorită, zice Mătuşa Lydia, bine dispusă şi satisfăcută.

  Duba se opreşte, uşile din spate sunt deschise, iar noi ieşim ca o turmă la îndemnul Paznicilor. La uşa din faţă stă un alt Paznic cu o mitralieră, din cele cu botul scurt, agăţată de umăr. Ne îndreptăm în şir indian spre uşa din faţă prin burniţă, în timp ce Paznicul ne dă salutul. Duba cea mare de urgenţă, cea cu aparatele şi doctorii mobili, este parcată ceva mai încolo pe aleea circulară. Văd pe unul din doctori uitându-se pe fereastra dubei. Oare ce-or fi făcând acolo înăuntru, tot aşteptând? Joacă probabil cărţi sau citesc; sau vreo altă îndeletnicire bărbătească. În cea mai mare parte a timpului nu e nevoie de ei; li se permite să intre numai când nu mai e altă soluţie.

  Situaţia era diferită pe vremuri, ei conduceau operaţia. Era o ruşine, zicea Mătuşa Lydia. Ruşinos. Tocmai ne arătase un film făcut într-un spital de odinioară: o femeie însărcinată fixată cu fire de un aparat, cu electrozi ieşindu-i de pe peste tot, încât arăta ca un robot defect, cu o perfuzie intravenoasă picurându-i ceva în braţ. Un bărbat cu un reflector i se uita între picioare, unde fusese rasă, o fată fără barbă; alături, o tavă plină de strălucitoare cuţite sterilizate şi toţi din jur purtau măşti. O pacientă care voia să coopereze. Altădată drogau femeile, provocau travaliul, le tăiau şi apoi le coseau la loc. Nici vorbă de aşa ceva acum. Nici măcar anestezice nu se mai permit. Mătuşa Elizabeth spunea că e mai bine pentru copil, dar mai e şi ideea: Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii. Ni se servea asta la prânz, împreună cu pâinea neagră şi sandvişuri cu salată.

  Sui treptele largi, cu câte o urnă de piatră de o parte şi de alta. Comandantul lui Ofwarren are probabil o poziţie mai înaltă decât al nostru; aud încă o sirenă. Este Naşteromobilul albastru, cel pentru Soţii. Cred că e Serena Joy, sosind cu toată pompa. Ele n-au bănci în maşină, ci scaune adevărate, tapisate, dispuse normal; ele privesc în faţă şi n-au perdele: ştiu unde merg.

  Probabil că Serena Joy a mai fost în casa asta, invitată să ia ceaiul. Probabil că Ofwarren, sau Janine pe numele ei de pe vremuri, târfa aia plângăcioasă, a fost adusă să defileze în faţa ei şi a altor Soţii, ca să îi vadă pântecele, poate chiar să-l pipăie, şi s-o felicite pe Soţia respectivă.

  E puternică, are muşchi buni fata. Nu există nici un Agent Oranj în familia ei, am verificat în acte, căci nici o precauţie nu e în plus. Şi poate că e o persoană mai amabilă: Vrei un fursec, drăguţo?

  O nu, o s-o strici, zahărul prea mult nu le face bine.

  Unul n-o să-i facă nici un rău, numai ăsta, Mildred.

  Şi Janine, moartă după dulciuri: Sigur, Doamnă, pot să iau şi eu unul, vă rog?

  E o fată aşa de…, se poartă frumos, nu-i morocănoasă ca unele care-şi fac treaba şi atât. Aproape ca o fiică, aş putea zice. Face parte din familie. Matroanele chicotesc cu încântare, pe înfundate. Ajunge, drăguţă, poţi să te duci la tine în cameră.

  După ce a plecat: Nişte curviştine toate, dar n-ai încotro, nu poţi face mofturi. Iei ce ţi se distribuie, aşa-i fetelor? zice Soţia Comandantului.

  Da, dar ai avut aşa un noroc. Vai de mine, unele nici măcar nu-s curate. Nu scot nici măcar un zâmbet, lâncezesc în camerele lor, nu se spală pe cap, şi Doamne, ce duhoare. Trebuie să le pun pe Marthe să o spele, aproape că e nevoie să o ţină cu forţa în cadă, practic trebuie să îi dau un bacşiş ca să o determin să facă o baie, sau să o ameninţ.

  Eu a trebuit să iau măsuri severe cu a mea, şi acum nu vrea să mănânce ca lumea; cât priveşte treaba ailaltă, nici un pic de interes şi-am făcut-o atât de regulat. Dar a ta îţi face într-adevăr cinste. Şi azi, mâine…, o, trebuie să fii atât de emoţionată, e cât o casă, cred că abia aştepţi.

  Cine mai vrea ceai? schimbă ea subiectul cu modestie.

  Ştiu eu cum se desfăşoară treburile astea.

  Şi Janine ce face sus, în camera ei? Şade, lingându-se pe buze, savurând încă gustul de zahăr. Priveşte în gol pe fereastră. Inspiră şi expiră. Îşi mângâie sânii umflaţi; cu mintea goală.

  Capitolul douăzeci.

  Scara centrală e mai lată decât a noastră, cu o balustradă arcuită de o parte şi de alta. De sus aud cântarea monotonă a femeilor care sunt deja acolo. Urcăm scara în şir indian cu grijă, ca să nu călcăm pe trena rochiei celei din faţă. Pe stânga, uşile duble de la sufragerie sunt deschise şi înăuntru văd masa lungă acoperită cu o faţă de masă albă pe care e întins un bufet rece: şuncă, brânză, portocale – au portocale! – şi pâine proaspătă