şi prăjituri. În ceea ce ne priveşte pe noi, o să căpătăm mai târziu o tavă, cu lapte şi sandvişuri. Dar ele au un bidon cu robinet plin de cafea şi sticle cu vin; de ce să nu se îmbete Soţiile niţeluş, într-o zi aşa triumfală? Or să aştepte întâi rezultatele, pe urmă or să mănânce ca porcii. Acum sunt strânse în salonul de pe cealaltă parte a scării, dându-i curaj Soţiei acestui Comandant, Soţia lui Warren. O femeie mititică şi slabă, stă întinsă pe jos într-o cămaşă de noapte albă, cu părul cărunt răsfirat ca un mucegai pe covor; îi masează pântecele micuţ, ca şi cum ea ar fi într-adevăr pe cale să nască.

  Comandantul, evident, nu se vede pe nicăieri. S-a dus unde se duc bărbaţii în asemenea ocazii, în vreo ascunzătoare. Probabil că îşi calculează data probabilă când se va anunţa că a fost promovat, dacă totul o să meargă bine. Sigur că acum va fi promovat.

  Ofwarren se află în dormitorul principal unde Comandantul acesta şi Soţia lui se culcă împreună în fiecare seară. E aşezată pe patul lor de mărime regală, sprijinită cu perne: Janine, umflată, dar totuşi de dimensiuni mai reduse, despuiată de numele ei de dinainte. Poartă o cămaşă de noapte albă de bumbac care e ridicată până peste coapse; părul ei lung de culoarea paiului de mătură e strâns şi legat la spate, ca să nu încurce. Îşi ţine ochii strâns închişi şi aşa mi-e aproape simpatică. Până la urmă, e de-a noastră; ce altceva a dorit şi ea decât să-şi trăiască viaţa cât mai agreabil cu putinţă? Ce altceva doream noi toate? Trebuie să încercăm să prindem posibilul. Şi, ţinând seama de împrejurări, nu-i merge rău.

  Două femei pe care nu le cunosc stau de o parte şi de alta, ţinându-i strâns mâinile, sau poate ea le strânge pe ale lor. A treia îi ridică mai sus cămaşa de noapte, varsă ulei pentru copii pe muntele de burtă şi începe să maseze către partea de jos. La picioarele ei se află în picioare Mătuşa Elizabeth, în rochia ei kaki cu buzunare militare la piept, căci ea preda Ed. Gin22. Nu-i văd decât o parte a capului şi profilul, dar ştiu că e ea, cu nasul ăla proeminent şi bărbia falnică şi severă. Alături de ea se află Scaunul pentru Naştere, fără spătar şi dublu, partea din spate ridicându-se ca un tron deasupra celeilalte. N-or s-o aşeze acolo pe Janine înainte de a veni timpul. Păturile sunt gata, precum şi o cădiţă pentru îmbăiat, castronul cu cuburi de gheaţă pe care să le sugă Janine.

  Restul femeilor stau cu picioarele încrucişate pe covor; sunt o mulţime, ar trebui să fie aici toate din cartierul ăsta. Trebuie să fie vreo douăzeci şi cinci – treizeci. Nu toţi Comandanţii au câte o Cameristă personală; unele din Soţii au copii. De la fiecare – zice lozinca – după capacitatea ei; fiecăruia după nevoile lui. O recitam de trei ori după desert. E din Biblie, sau cel puţin aşa ziceau ei. Tot Sf. Paul, în Faptele.

  Sunteţi o generaţie de tranziţie, zicea Mătuşa Lydia. Pentru voi e cel mai greu. Ştim ce sacrificii se aşteaptă de la voi. E greu când bărbaţii vă ponegresc. Pentru cele ce vor veni după voi, va fi mai uşor. Îşi vor accepta cu toată inima îndatoririle.

  Nu adăuga: Pentru că nu vor avea amintiri despre lucrurile făcute altfel.

  Continua: Pentru că nu or să vrea lucruri pe care nu le pot avea.

  O dată pe săptămână aveam film, după masa de prânz şi înainte de somnul de după-amiază. Ne aşezam pe jos în camera de Ştiinţe Domestice, pe micile noastre covoraşe cenuşii şi aşteptam, în timp ce Mătuşa Helena şi Mătuşa Lydia se luptau cu aparatul de proiecţie. Dacă aveam noroc, nu rulau filmul cu capul în jos. Îmi amintea de orele de geografie la liceul unde fusesem cu o mie de ani în urmă, unde puneau filme despre restul lumii: femei în fuste lungi sau rochii ieftine de bumbac imprimat cărând grămezi de nuiele, sau coşuri, sau găleţi de apă dintr-un râu oarecare, cu copii în cârcă legaţi în şaluri sau eşarfe de plasă, privindu-ne cruciş sau înfricoşate de pe ecran, dându-şi seama că li se făcea ceva cu maşinăria aia cu un ochi de sticlă, fără să ştie ce. Erau nişte filme liniştitoare şi uşor plicticoase. Mă simţeam somnoroasă chiar când apăreau bărbaţi musculoşi pe ecran, aproape goi, mânuind săpăligi şi făraşe primitive ca să sape în pământul tare sau ca să ridice bucăţi de stâncă. Preferam filmele cu dansuri, cântece şi măşti ceremoniale şi obiecte împodobite cu decoraţii sau sculpturi pentru a face muzică: pene, butoni de alamă, cochilii, tobe. Îmi plăcea să mă uit la oamenii ăia când erau fericiţi, nu când erau nenorociţi sau mureau de foame, emaciaţi, făcând eforturi cumplite ca să realizeze ceva simplu, precum săpatul unei fântâni sau irigarea pământului, probleme pe care naţiile civilizate le rezolvaseră de mult. Socoteam că cineva ar trebui să le spună tehnologia respectivă şi să-i lase apoi să avanseze singuri.

  Nu astfel de filme ne arăta Mătuşa Lydia.

  Uneori ne arăta câte un film porno vechi, din anii, şaptezeci sau optzeci. Femei în genunchi sugând un penis sau un pistol, femei legate ori în lanţuri sau cu zgărzi în jurul gâtului, atârnate de copaci sau cu capul în jos, goale, cu picioarele desfăcute, femei care erau violate, bătute, ucise. O dată a trebuit să ne uităm cum o femeie era hăcuită, cum degetele şi sfârcurile sânilor i-au fost tăiate cu foarfecele de grădină, burta despicată şi intestinele trase afară.

  Gândiţi-vă la alternative, zicea Mătuşa Lydia. Vedeţi cum era situaţia pe vremuri? Aşa tratau pe atunci femeile. Vocea îi tremura de indignare.

  Mai târziu Moira mi-a spus că scena nu fusese adevărată, că se lucra cu manechine, dar era greu de spus.

  Alteori era câte un film pe care Mătuşa Lydia îl numea documentar