despre Nefemei. Imaginaţi-vă, zicea Mătuşa Lydia, cum îşi iroseau timpul când ar fi trebuit să facă ceva folositor. Dar pe vremea aceea, Nefemeile îşi iroseau mereu timpul. Erau încurajate în acest sens. Guvernul le dădea bani pentru asta. Băgaţi de seamă, aveau unele idei destul de corecte, continua ea cu autoritatea încântată de sine a cuiva care are căderea de a emite judecăţi. Ar trebui să acceptăm tacit unele din ideile lor, chiar şi astăzi. Doar unele dintre ele, băgaţi de seamă, zicea sfioasă, ridicând arătătorul şi agitându-l către noi. Dar nu credeau în Dumnezeu şi asta schimbă complet situaţia, sunteţi de acord, nu?

  Stau pe covoraşul meu cu braţele încrucişate şi Mătuşa Lydia se dă la o parte din faţa ecranului şi se sting luminile şi eu mă întreb dacă pot, datorită întunericului, să mă întind mult spre dreapta, fără să fiu văzută, şi să-i spun ceva în şoaptă femeii de lângă mine. Ce vreau să-i şoptesc? O să-i zic, Ai văzut-o pe Moira. Pentru că n-a văzut-o nimeni, nu a fost la micul dejun. Dar deşi e obscuritate, nu e suficient de întuneric, aşa că îmi comut mintea în acel şablon de reţinere care trecea drept atenţie. Nu dau şi sonorul la asemenea filme, spre deosebire de cele porno. Vor să auzim ţipetele, gemetele şi strigătele de ceea ce se presupune a fi fie extremă durere sau extremă plăcere, fie amândouă o dată, dar nu vor să auzim ce spun Nefemeile.

  Întâi apar titlul şi nişte nume, tăiate gros pe film cu creion negru, ca să nu le putem citi, şi apoi o văd pe mama. Mama, mai tânără decât există în amintirile mele, deci la tinereţe, înainte de a mă naşte eu. E îmbrăcată în genul de haine tipice pentru Nefemei la vremea aceea, după spusele Mătuşii Lydia: salopetă de blugi cu o cămaşă cadrilată verde cu mov dedesubt şi cu pantofi de tenis în picioare; genul cum se îmbrăca şi Moira pe vremuri, genul cum îmi amintesc că mă îmbrăcam şi eu, acum mult, mult timp. Are părul strâns într-un batic legat la spate. Are o faţă foarte tânără, foarte serioasă şi chiar frumuşică. Am uitat că mama a fost odată atât de frumoasă şi de serioasă. E într-un grup cu alte femei îmbrăcate în acelaşi stil; ţine în mână un băţ, ba nu, e mânerul unui steag. Aparatul de filmat se mişcă în sus şi vedem literele scrise cu vopsea pe o pânză ce aduce foarte bine a cearşaf de pat: LUAŢI ÎNAPOI NOAPTEA. Inscripţia asta n-a fost acoperită cu negru, deşi nu ni se îngăduie să citim. Femeile din jurul meu inspiră adânc, o înfiorare trece prin cameră ca o adiere de vânt prin iarbă. E oare o scăpare din partea lor şi noi am profitat? Sau au lăsat-o intenţionat pentru ochii noştri, ca să ne amintească de zilele de odinioară, când nu exista siguranţă?

  În spatele acestei pancarte, mai sunt şi altele şi camera de luat vederi zăboveşte o clipă asupra lor LIBERTATE DE A ALEGE. COPIII SĂ FIE DORIŢI. SĂ NE RECĂPĂTĂM TRUPUL. CREDEŢI CĂ LOCUL FEMEII E PE MASA DE BUCĂTĂRIE? Sub ultima inscripţie e schiţat trupul din care picură sânge al unei femei întinse pe masă.

  Acum mama o porneşte înainte, zâmbeşte, râde, o pornesc toate înainte şi ridică pumnii. Aparatul deplasează imaginea spre cer, unde se ridică sute de baloane cu sforile fluturând; baloane roşii pe care e pictat un cerc cu o codiţă ca de măr, codiţa e de fapt o cruce. Imaginea revine pe pământ: mama e pierdută în mulţime acum, n-o mai văd.

  Te-am născut la vârsta de treizeci şi şapte de ani, îmi spunea mama. Mi-am asumat riscul, ai fi putut avea o deformaţie sau altceva. Ai fost un copil dorit într-adevăr şi cu cât rahat m-au împroşcat unele. Cea mai veche prietenă a mea, Tricia Foreman, m-a acuzat că sunt pronatalistă neruşinată. Am pus-o pe seama geloziei. Totuşi, altele s-au purtat frumos. Dar când am ajuns gravidă în şase luni, o mulţime au început să-mi trimită diverse articole despre cât de mare e rata malformaţiilor după treizeci şi cinci de ani. Exact ce-mi trebuia. Şi altele despre cât e de greu să-ţi creşti copilul de una singură. Ia mai duceţi-vă dracului cu porcăriile astea, le-am spus, am pornit sarcina şi o s-o duc la bun sfârşit. La spital au scris pe foaia de observaţie „Primipară vârstnică”, i-am prins asupra faptului. Aşa ţi se spune când ai primul copil după treizeci de ani, după treizeci de ani, pentru numele lui Dumnezeu. Prostii, le-am spus, vârsta mea biologică e de douăzeci şi doi de ani, pot oricând să alerg în cercuri în jurul vostru. Aş putea avea trei gemeni şi să ies pe picioarele mele din spital, în timp ce voi încă vă mai luptaţi să vă sculaţi din pat.

  Când spunea aceste cuvinte, îşi scotea bărbia înainte. Aşa mi-o aduc aminte, cu bărbia scoasă înainte şi cu un pahar de băutură în faţă la masa din bucătărie, nu tânără şi serioasă şi frumoasă cum era în film, ci slabă, dar musculoasă şi plină de ardoare, genul de bătrână care nu lasă pe nimeni să mişte în front la coada de la supermarket. Îi plăcea să treacă pe la mine şi să bea un păhărel în timp ce Luke şi cu mine pregăteam masa de seară şi să ne spună ce nu merge cum trebuie în viaţa ei, ceea ce ajungea întotdeauna la ce nu merge cum trebuie în viaţa noastră. La vremea aceea avea părul deja cărunt, fireşte. Nu voia să-l vopsească. De ce să mă prefac, zicea. Oricum, ce-mi trebuie, nu vreau să am nici un bărbat prin preajmă, la ce sunt ei de folos în afară de jumătatea lor de contribuţie la un prunc înfiripat în zece secunde. Un bărbat reprezintă doar strategia necesară unei femei pentru a produce alte femei. Nu că tatăl tău nu era un tip drăguţ, dar paternitatea era prea mult pentru el.