Nu că m-aş fi aşteptat la altceva. Fă numai treaba, i-am zis, pe urmă poţi s-o întinzi; am un salariu bunicel, pot să-mi permit să plătesc taxele la grădiniţă. Aşa că s-a mutat pe coasta oceanului, şi-mi trimitea felicitări de Crăciun. Totuşi avea nişte ochi albaştri foarte frumoşi. Dar le lipseşte ceva, chiar celor drăguţi. Ca şi cum ar fi permanent cu gându-n altă parte, parcă nu şi-ar aminti prea bine ce identitate au. Privesc prea mult în sus, spre cer. Şi pierd contactul cu pământul unde le sunt picioarele. Nu se compară cu o femeie, în afară de faptul că sunt mai buni la reparatul maşinilor şi la jucat fotbal, exact de ceea ce avem nevoie pentru îmbunătăţirea rasei umane, ce ziceţi?

  Aşa vorbea ea, chiar şi în faţa lui Luke. Pe el nu-l deranja, o tachina dându-şi aere de macho. Îi spunea că femeile erau incapabile de gândire abstractă şi ea mai bea un păhărel şi se strâmba la el.

  Porc şovinist, zicea ea.

  Aşa-i că e trăsnită, mi se adresa Luke mie; şi mama părea şireată, aproape ascunsă.

  Am tot dreptul, răspundea ea. Sunt destul de bătrână, mi-am plătit impozitele, a venit timpul să fiu trăsnită. Tu mai ai caş la gură încă. Ar fi trebuit să spun lapte, purceluş.

  În ceea ce te priveşte, tu nu eşti decât o reacţie contrară. De-o clipită. Istoria o să-mi acorde iertare.

  Dar nu spunea asemenea lucruri decât după al treilea pahar.

  Voi, tinerii, nu apreciaţi ce-i de apreciat, zicea. Nu ştiţi prin ce a trebuit să trecem noi ca să vă facem să ajungeţi unde sunteţi. Uită-te la el cum taie morcovi. Nu ştiţi peste câte vieţi de femei, peste câte trupuri de femei, au trebuit să treacă tancuri ca să se ajungă atât de departe?

  Gătitul e hobby-ul meu, zicea Luke. Îmi face plăcere.

  Hobby, schmobby, răspundea mama. Nu trebuie să găseşti scuze în faţa mea. Cândva nu ţi s-ar fi îngăduit să ai un astfel de hobby, ar fi zis că eşti homo.

  Ei, mamă, ziceam. Hai să nu ne certăm pentru nimic.

  Nimic, răspundea ea cu amar. Pentru tine asta e nimic. Nu înţelegi, aşa-i? Nu înţelegi deloc ce vreau să spun.

  Uneori începea să plângă. Eram atât de singură, zicea. Habar nu aveţi cât eram de singură. Şi eu aveam noroc că aveam prieteni, dar tot singură eram.

  O admiram pe mama în unele privinţe, dar nu am avut niciodată o relaţie uşoară. Mi se părea că aşteaptă prea mult de la mine. Voia să-i justific viaţa şi opţiunile pe care le făcuse. Eu nu doream să-mi trăiesc viaţa conform vederilor ei. Ne certam adesea pe tema asta. Nu sunt justificarea existenţei tale, i-am spus o dată.

  Aş vrea s-o am din nou pe mama. Vreau toate lucrurile înapoi, aşa cum erau. Dar e o dorinţă fără rost.

  Capitolul douăzeci şi unu.

  E foarte cald aici în cameră şi o gălăgie prea mare. În jurul meu se aud vocile femeilor, o incantaţie în surdină, care e totuşi prea zgomotoasă pentru mine, după zile în şir de tăcere. Într-un colţ al încăperii se găseşte un cearşaf pătat de sânge, strâns şi aruncat acolo de când s-a rupt apa. Nu-l observasem până acum.

  Atmosfera e sufocantă şi plină de mirosuri, ar trebui să deschidă o fereastră. Mirosul vine de la propria noastră carne, e un miros organic, de sudoare; se mai simte şi miros de fier de la sângele de pe cearşaf şi mai e un miros care vine, pare-se, de la Janine: un miros de vizuină, de peşteră locuită, mirosul păturii cadrilate de pe pat atunci când a fătat pisica pe ea odată, înainte de a fi fost castrată. Miros de mitră.

  — Respiră, respiră, psalmodiem noi, aşa cum am fost învăţate. Ţine, ţine. Expiră, expiră, expiră. Scandăm, numărând până la cinci. Inspiră până la cinci, ţine până la cinci, expiră până la cinci. Cu ochii închişi, Janine încearcă să-şi încetinească respiraţia. Mătuşa Elizabeth o pipăie să vadă ritmul contracţiilor.

  Acum Janine e agitată, vrea să se plimbe prin cameră. Cele două femei o ajută să se ridice din pat şi o sprijină de ambele părţi în timp ce păşeşte în sus şi-n jos. O contracţie: se îndoaie de durere. Una dintre femei îngenunchează şi o freacă pe spinare. Ne pricepem, căci toate am luat lecţii. O recunosc pe Ofglen, partenera mea la cumpărături, aşezată cu două femei mai încolo de mine. Incantaţia molcomă ne învăluie ca o membrană.

  Soseşte o Marthă cu o tavă pe care se află o cană cu suc de fructe, din cel făcut din prafuri, de struguri se pare, şi o coloană de pahare de hârtie. O depune pe covor în faţa femeilor care scandează. Fără să piardă măsura, Ofglen toarnă sucul şi paharele de hârtie trec din mână în mână.

  Primesc un pahar, mă înclin într-o parte ca să-l trec mai departe şi femeia de lângă mine îmi şopteşte în ureche:

  — Cauţi pe cineva?

  — Pe Moira, răspund cu voce la fel de scăzută. Are păr negru şi pistrui.

  — N-am văzut-o, zice femeia. Nu o cunosc pe femeia asta, n-a fost cu mine la Centru, însă am zărit-o la cumpărături. Dar o să fiu în alertă.

  — Tu cine eşti? întreb.

  — Alma, răspunde. Care e numele tău adevărat?

  Vreau să-i spun că era o Alma cu mine la Centru. Vreau să-i spun numele meu adevărat, dar Mătuşa Elizabeth ridică ochii uitându-se scrutător prin cameră, probabil că a auzit o întrerupere în incantaţie, aşa că nu mai am timp. Uneori poţi afla unele lucruri la zilele de Naştere. Dar n-ar avea rost să întreb de Luke. Probabil că nu e undeva unde l-ar putea vedea vreuna din aceste femei.

  Incantaţia continuă, începe să mă prindă. E o muncă grea şi trebuie să te concentrezi. Identificaţi-vă cu trupul vostru, zice