— Intră în tranziţie, zice Mătuşa Elizabeth.

  Una dintre ajutoare îi şterge fruntea Janinei cu o cârpă umedă. Janine asudă acum, şuviţe de păr îi scapă de sub banda elastică lipindu-i-se de frunte şi de gât. Pielea ei e umedă, lucioasă, saturată.

  — Trage aer! Scoate aer! Trage aer! Scoate aer! scandăm noi.

  — Vreau să ies afară, zice Janine. Vreau să fac o plimbare. Mă simt foarte bine. Trebuie să merg la closet.

  Ştim cu toatele că e în tranziţie, nu ştie ce face. Care dintre afirmaţiile ei e adevărată? Probabil ultima. Mătuşa Elizabeth face un semn, două femei se postează lângă toaleta portabilă, Janine e ajutată să se lase uşor pe tron. Se mai adaugă un miros la cele din cameră. Janine geme din nou; îşi ţine capul în jos, nu-i vedem decât părul. Aşezată pe vine, parcă ar fi o păpuşă stricată şi aruncată într-un colţ, cu mâinile în şold.

  Janine s-a sculat şi merge prin cameră.

  — Vreau să stau jos, zice.

  De când suntem aici? De câteva minute sau de câteva ceasuri. Asud acum, rochia mi-e udă leoarcă sub braţ, simt gust sărat pe buza superioară, falsele dureri m-au cuprins ca-ntr-un cleşte; ca şi pe celelalte, căci văd după cum se leagănă. Janine suge un cub de gheaţă. Apoi, la o distanţă de câţiva inci sau mile, parcă, ţipă.

  — Nu; o, nu, o, nu; o, nu.

  E al doilea copil, a mai avut unul cândva, ştiu de la Centru, când plângea noaptea din cauza asta, ca noi toate, doar că mai zgomotos. Aşa că ar trebui să-şi poată aminti ceea ce urmează. Dar cine-şi mai aduce aminte de durere, după ce a trecut? Tot ce rămâne e doar o umbră întipărită nu în minte, ci în carne. Durerea te marchează profund, atât de profund că nu se vede. Nu se vede, ai uitat.

  Cineva a perforat bidonul cu suc de struguri. Cineva a şterpelit o sticlă din sufragerie. Nu e prima oară la astfel de adunări; dar se vor face că nu observă. Avem şi noi nevoie de câte o orgie.

  — Reduceţi lumina, zice Mătuşa Elizabeth. Spuneţi-i că e timpul.

  O femeie se scoală şi se duce până la perete; lumina din cameră amurgeşte, vocile noastre scad; şoapte răguşite, ca un cor de greieri noaptea pe câmp. Două femei ies din cameră, iar alte două o conduc pe Janine la Scaunul pentru naştere şi o aşază pe treapta inferioară. E mai calmă acum, aerul îi pătrunde regulat în plămâni; ne aplecăm în faţă şi muşchii abdominali şi cei de la spate ne dor din cauza încordării. Vine, vine, ca o trompetă, o chemare la arme, ca un zid care cade, îl simţim ca pe o piatră grea ce se duce în jos, parcă trasă în interiorul nostru: avem impresia că o să explodăm. Ne apucăm strâns de mână, nu mai suntem singure.

  Soţia Comandantului intră grăbită în ridicola ei cămaşă albă de bumbac din care ies nişte picioare ca nişte fuse. Două Soţii în rochii şi valuri albastre o ţin de braţ ca şi când ar avea nevoie de sprijin; are un uşor zâmbet forţat pe buze, ca o gazdă ce dă o petrecere de care s-ar lipsi bucuroasă. Sigur că ştie ce gândim noi despre ea. Se cocoaţă în Scaunul pentru naşteri, treapta de sus, astfel încât picioarele ei slăbănoage o încadrează pe Janine de o parte şi de alta, ca braţele unui fotoliu neobişnuit. În mod ciudat, poartă şosete albe de bumbac şi papuci de casă albaştri dintr-un material pufos ca o husă pentru capacul de closet. Dar nu-i dăm nici o atenţie Soţiei, aproape că nici nu o vedem, avem ochii fixaţi pe Janine. În lumina obscură, în cămaşa ei albă, străluceşte ca luna printre nori.

  Acum geme de efort.

  — Împinge, împinge, împinge, şoptim noi. Relaxează. Respiră adânc. Împinge, împinge, împinge.

  Suntem împreună cu ea, suntem una cu ea, ne cuprinde o beţie. Mătuşa Elizabeth îngenunchează, cu prosopul întins să prindă pruncul, iată încununarea, mărirea, capul purpuriu şi mânjit cu iaurt, mai împinge o dată şi lunecă afară, lucios, plin de lichid şi sânge, sub ochii noştri aburiţi de aşteptare. O, slavă!

  Ne ţinem respiraţia, în timp ce Mătuşa Elizabeth inspectează pruncul: o fetiţă, biata de ea, dar până acum toate bune, cel puţin nu-i lipseşte nimic din ce se vede, mâini, picioare, ochi, numărăm pe tăcute, toate sunt la locul lor. Ţinând copilul, Mătuşa ridică ochii şi zâmbeşte. Zâmbim şi noi; ne contopim într-un zâmbet, ne curg lacrimi pe obraji, suntem atât de fericite.

  Fericirea noastră înseamnă, în parte, amintirile. Mi-l amintesc pe Luke cu mine la spital, stând la capul meu, ţinându-mi mâna, în halatul verde şi cu masca pe care i-au dat-o. O, Iisuse, zice, respirând plin de uimire. În noaptea aceea n-a putut dormi deloc, povestea el, era beat de fericire.

  Mătuşa Elizabeth spală cu delicateţe copilul care plânge un pic, apoi se opreşte. Noi ne ridicăm cât se poate de uşurel ca să nu-l speriem şi ne înghesuim în jurul Janinei, o strângem şi o mângâiem. Şi ea plânge. Cele două Soţii în albastru o ajută pe cea de-a treia, Soţia casei, să se dea jos de pe Scaunul pentru naşteri şi apoi o duc la pat, unde o aşază şi o învelesc. Ceremonios, îi pun în braţe pruncul proaspăt spălat şi liniştit acum. Soţiile se înghesuie să vină sus acum, împingându-se înăuntru şi împingându-ne pe noi la o parte. Vorbesc prea tare, unele dintre ele mai au în mână farfuriile, ceştile de cafea, paharele cu vin, unele mai mestecă încă; se adună ciucure lângă pat, lângă mama cu copilul, felicitând-o gângurind. În nări simţim mirosul lor de parfum şi valurile de invidie pe care le radiază. Soţia Comandantului se