Soţiile se află aici spre a fi martore la acordarea numelui. Soţiile dau numele prin părţile astea.

  — Angela, rosteşte Soţia Comandantului.

  — Angela, Angela, repetă Soţiile ciripind. Ce nume dulce! O, e minunată! O, e perfectă!

  Ne postăm între pat şi Janine, ca să o împiedicăm să vadă scena. Cineva îi dă să bea nişte suc de struguri, sper că şi cu puţin vin, căci mai are încă durerile de după naştere; plânge necontrolat, vărsând lacrimi fierbinţi de suferinţă.

  Totuşi noi jubilăm, căci e o victorie pentru noi toate. E o izbândă.

  I se va îngădui să dea copilului să sugă câteva luni, că ei au încredere în laptele de mamă. După aceea va fi transferată ca să vadă dacă mai poate repeta figura cu altcineva care are nevoie de un serviciu. Dar nu va fi trimisă niciodată în Colonii, nu va fi niciodată declarată Nefemeie. Asta e răsplata ei.

  Afară ne aşteaptă Naşteromobilul ca să ne ducă înapoi la gospodăriile noastre. Doctorii se află încă în duba lor; le vedem feţele care apar la fereastră ca nişte stropi albi, ca feţele unor copii închişi în casă. Unul dintre ei deschide portiera şi vine spre noi.

  — A mers bine? întreabă îngrijorat.

  — Da, răspund.

  Sunt stoarsă de vlagă acum, epuizată. Mă dor sânii care chiar au o uşoară scurgere. Lapte fals; ni se întâmplă unora. Ne aşezăm pe bănci, faţă în faţă, ca să fim duse acasă; acum suntem lipsite de emoţie, aproape fără simţire, ca nişte maldăre de cârpe roşii. Ne doare tot trupul. Fiecare dintre noi ţine în poală o fantomă, stafia unui prunc. Acum, că surescitarea a trecut, ne vedem confruntate cu propriul nostru eşec. Mamă, rostesc în gând. Oriunde ai fi, mă auzi? Doreai o civilizaţie a femeilor. Ei bine, iată una. Nu e ce voiai tu, dar ea există. Mulţumeşte-te cu un pic de milostenie.

  Capitolul douăzeci şi doi.

  Atunci când Naşteromobilul ajunge în faţa casei, e deja după-amiaza târziu. Soarele abia străbate printre nori; în aer se ridică miros de iarbă umedă încălzită de soare. Mi-am petrecut toată ziua la Naştere; nici nu-ţi dai seama când trece timpul. Probabil că astăzi târguielile le-a făcut Cora, eu sunt scutită de toate îndatoririle. Urc scările, ridicându-mi cu greu picioarele de la o treaptă la alta şi ţinându-mă de balustradă. Mă simt de parcă aş fi stat trează zile în şir şi aş fi alergat din răsputeri: mă doare pieptul, am crampe musculare ca din lipsă de zahăr. De data asta, mă bucură singurătatea.

  Mă întind pe pat. Aş vrea să mă odihnesc, să adorm, dar sunt prea obosită şi, în acelaşi timp, prea surescitată ca să pot închide ochii. Mă uit în sus, urmărind frunzele coroniţei. Azi mă face să mă gândesc la o pălărie, pălăriile cu boruri largi pe care le purtau femeile într-un timp, pe vremuri: pălării ca nişte nimburi uriaşe, cu fructe şi flori şi pene de păsări exotice pe margini, pălării ce sugerează imaginea paradisului, ca un gând solidificat plutind chiar deasupra capului.

  Peste un minut, coroniţa va începe să capete culori, iar eu să am vedenii. Pentru că sunt atât de obosită, ca atunci când dintr-un motiv la care nu vreau să mă gândesc acum, ai condus maşina toată noaptea până în zori, făcând cu rândul la volan şi spunând poveşti ca să-l ţii pe celălalt treaz şi când începe să se ivească soarele, vezi diverse lucruri cu coada ochiului: animale purpurii în tufişurile de la marginea drumului sau contururi vagi de oameni, care dispar atunci când te uiţi drept la ele.

  Sunt prea obosită ca să-mi continui povestirea. Sunt prea obosită ca să mă mai gândesc unde mă aflu. Iată o altă povestire, mult mai bună. E povestirea despre ce i s-a întâmplat Moirei.

  O parte o cunosc eu, altă parte o ştiu de la Alma, care o ştie de la Dolores, care o ştie de la Janine. Janine a auzit-o de la Mătuşa Lydia. Pot exista alianţe chiar în astfel de locuri, chiar în astfel de împrejurări. De asta poţi fi sigur: întotdeauna or să existe alianţe de un fel sau altul.

  Mătuşa Lydia a chemat-o pe Janine în biroul ei.

  Binecuvântat fie rodul, Janine, a zis probabil Mătuşa Lydia fără să ridice privirile de la birou, căci scria ceva. Orice regulă are câte o excepţie şi de asta poţi fi sigur. Mătuşile au voie să citească şi să scrie.

  Să dea Dumnezeu, a răspuns probabil Janine fără nici o inflexiune, cu vocea ei transparentă, vocea ei ca un albuş de ou crud.

  Cred că pot să am încredere în tine, Janine, a zis probabil Mătuşa Lydia, ridicându-şi în cele din urmă ochii de pe pagină şi fixând-o pe Janine cu privirea prin ochelari, acea privire care reuşea să fie ameninţătoare şi imploratoare în acelaşi timp. O privire care spunea ajută-mă, suntem în aceeaşi barcă. Eşti o fată de încredere, nu ca celelalte, a continuat ea.

  Ea credea că smiorcăielile şi căinţa Janinei înseamnă ceva, credea că Janine a fost înfrântă, credea că Janine devenise o fanatică. Dar la vremea, aceea Janine ajunsese ca un căţeluş în care prea mulţi au izbit prea des cu piciorul la întâmplare: se lăsa la pământ în faţa oricui, spunea orice doar pentru a fi pe plac, măcar pentru o clipă.

  Deci, Janine trebuie să fi răspuns: sper că da, Mătuşă Lydia. Sper că m-am dovedit demnă de încrederea dumneavoastră. Sau cam aşa ceva.

  Janine, a zis Mătuşa Lydia, s-a întâmplat ceva îngrozitor.

  Janine stătea cu ochii în pământ. Orice ar fi fost, ştia că ea nu avea să fie învinuită, căci nu avea nici o vină. Dar la ce-i folosise în trecut că nu avea nici o vină? Aşa că se simţea totodată vinovată,