― Castel Vechi! Castel Vechi!... În zadar te umfli în  pene, aşezat pe temelia ta!... Încă trei ani şi vei înceta  să mai exişti, de vreme ce fagul tău mai are doar trei  crengi.

Fagul acesta, sădit la marginea unuia dintre  bastioanele cetăţii, se aplica pe fondul întunecat al  cerului, ca o fâşie subţire de hârtie decupată şi de-abia  dacă ar fi fost vizibil pentru oricine altcineva, de la  acea distanţă. În ceea ce priveşte explicaţia cuvintelor  ciobanului, datorate unei legende legate de castel,  aceasta va fi dată la vremea ei.

― Da, repetă el, trei crengi... Ieri erau patru, dar  azi-noapte, a patra s-a frânt... A rămas doar ciotul...  Nu mai număr doar trei... Doar trei, castel vechi... doar  trei!.

Când începi să te gândeşti la un păstor ca la  o  făptură idealizată, imaginaţia face cu plăcere din el un  visător şi un contemplativ; stă la taclale cu planetele,  discută cu stelele; descifrează bolta înstelată. De fapt,  este o brută ignorantă şi lipsită de inteligenţă. Cu toate  acestea, credulitatea celor din jur îi atribuie, fără să stea prea mult pe gânduri, haruri miraculoase; dăruit  cu puterea vrăjitoriei, face farmece oamenilor  şi  animalelor, îndulceşte sau aspreşte ursita, vinde  prafuri aducătoare de plăceri, de la el se cumpără băuturile şi formele magice. Nu ajunge, oare, să facă pământurile neroditoare, presărând peste ele pietre  fermecate,  şi oile sterpe, doar privindu-le cu ochiul  stâng? Superstiţiile acestea vin din toate timpurile şi  de pe toate meleagurile. Chiar  şi în cătunele mai  civilizate nu treci pe lângă un cioban fără să-i adresezi  câteva cuvinte amicale dându-i bineţe cu înţeles,  salutându-l cu apelativul de „păstor”, la care  ţine  foarte mult. O pălărie ridicată îţi îngăduie să scapi de  piaza rea, iar pe drumurile Transilvaniei, ca  pretutindeni, dealtfel, nimeni nu se gândeşte să facă economie în această privinţă.

Frik era văzut ca un vrăjitor; un evocator de arătări  fantastice. Dacă stăteai să-i dai crezare, vampirii  şi  vârcolacii îi dădeau ascultare; îl întâlneai, la apus de  lună, în nopţile întunecoase, asemenea altora ca el, de  pe alte meleaguri, în ziua de 29 februarie, călare pe  roţile morilor, vorbind cu lupii, sau visând la stele.

Frik lăsa lumea să vorbească, trăgând folos din  asta. Vindea farmece şi contra-farmece. Dar,  observaţie care se impune, era, el însuşi, la fel de  credul ca şi clientela sa, şi, dacă nu avea încredere în  propriile lui vrăji, cel puţin, dădea ascultare legendelor  care circulau prin ţinut.

Nu era, deci, deloc, de mirare că făcuse acea  prezicere în legătură cu apropiata dispariţie a vechiului  castel,  şi că se grăbea să ducă vestea la Werst, de  vreme ce fagul care-l străjuia mai rămăsese cu doar  trei ramuri.

După ce îşi adună turma, răcnind din răsputeri  printr-un soi de ţeavă de lemn alb, Frik o porni înapoi,  spre sat. Câinii, doi grifoni, îl urmau, hărţuind oile,  erau corciţi, răi şi fioroşi şi păreau gata, mai degrabă,  să sfâşie animalele, decât să le păzească. Turma  cuprindea o sută de berbeci şi de oi, dintre care vreo  douăzeci de miei, care nu aveau încă un an, restul  având între trei şi patru, sau între patru şi şase.

Turma îi aparţinea judecătorului din Werst; birăul  Colţ, căruia îi revenea o mare parte din profit şi care îl  aprecia foarte mult pe ciobanul lui, Frik, cunoscându-i  dibăcia cu care tundea oile şi priceperea de a le îngriji,  când se îmbolnăveau de gălbează, pietin, rabuz şi alte  afecţiuni de origine pecuară.

Ovinele mergeau strâns, animalele cu talangă şi,  lângă ele, oile birane, făcând să le sune clopoţeii, în  mijlocul behăiturilor.

La ieşirea din păşune, Frik o apucă pe o potecă largă, mărginită de lanuri întinse. Grâul înalt, cu spice  minunate, unduia în bătaia vântului, iar, puţin mai  încolo, se întindeau câteva plantaţii de „cucuruz”,  porumbul din partea locului. Drumul ducea la liziera  unei păduri de pini şi brazi, la adăpostul cărora era  umbrăşi răcoare. Mai jos, Jiul îşi plimba apele  scânteietoare sub care se zărea prundişul de pe fund,  purtând la vale buştenii de la joagărele din amonte.

Câinii şi oile se opriră pe malul drept al fluviului şi  începură să bea cu lăcomie, făcând să freamăte  stufărişurile încâlcite din jur.

Werst era doar la trei aruncături de băţ, dincolo de  un sălciniş des, alcătuit din copaci adevăraţi, şi nu din  acei arbori exploataţi, piperniciţi, care se înalţă doar  cu câteva picioare deasupra rădăcinilor lor. Sălcinişul  mergea până spre colinele din defileul Vulcan, unde se  află satul cu acelaşi nume, întinzându-se pe versantul  meridional al masivului Pleşa.

Împrejurimile erau pustii la ceasul acela. Oamenii  se întorc de la câmp doar la căderea nopţii şi Frik nu  avusese, pe drum, cui să dea bineţe, aşa cum se cade.  După ce turma lui îşi potoli setea, se pregăti să se  îndrepte spre vale, când la cotul Jiului, la cam  cincizeci de paşi în aval, apăru un om.

― Ei, prietene! strigă el către cioban.

Era unul dintre acei obişnuiţi în zilele de târg, în  orice localitate din comitat. Te împiedici de ei prin  oraşe, prin cătune, până şi prin cele mai mărunte  aşezări. Nu e nici o greutate să te înţelegi cu ei,  vorbesc în toate limbile pământului. Cel de acum era  italian, saxon, ori valah? Nimeni n-ar fi putut spune;  dar era evreu, evreu polonez, înalt, slab, nas coroiat,  barbă în formă ascuţită, frunte bombată, ochi foarte  vii.

Negustorul acesta ambulant vindea ocheane,  barometre,  şi ceasuri mici. Adică tot ceea ce nu  încăpuse în geanta pântecoasă care-i atârna, prinsă în  curele groase  şi trainice, pe umăr, iar la gât  şi la  cingătoare îi spânzura o adevărată prăvălie  umblătoare.

Pesemne că evreul acesta era pătruns de respectul  şi de teama binecuvântată pe care le inspiră ciobanii.  Aşa că îl salută pe Frik, făcându-i semn cu mâna.  Apoi, în limba română, formată din română şi slavă, îi  zise, cu accent străin:

― Îţi merse după pofta inimii, prietene?

― Da... aşa cum e vremea, răspunse Frik.

― Atunci, azi îţi merge bine, căci e bine.

― Iar mâine îmi