― Va ploua? strigă negustorul ambulant. Plouă,  aşadar, fără să fie pic de nor pe aici?

― Norii se vor aduna la noapte... de acolo... dinspre  partea rea a munţilor.

― După ce vezi asta?

― După lâna oilor mele, aspră şi uscată, ca o piele  tăbăcită.

― Atunci va fi vai şi amar de cei care bat drumurile.  ― Şi cu atât mai bine pentru cei ce vor rămâne în  prispa casei lor.

― Pentru asta trebui să ai casă, ciobane.

― Ai copii? îl iscodi Frik.

― Nu.

― Nevastă?

― Nici atât.

Frik îl întreba toate astea, pentru că, prin partea  locului, aşa e obiceiul, să te intereseze astfel de  lucruri, când întâmplarea îţi scoate în cale un străin.  După care, urmă:

― De unde vii, negustorule?

― De la Sibiu.

Sibiul este unul din principalele târguşoare din  Transilvania. Plecând aici, ajungi pe valea Jiului  unguresc, care coboară până în târgul Petroşani.

― Şi, încotro?

― La Cluj.

Ca să ajungi la Cluj, e de ajuns să urci înspre valea  Mureşului; apoi, prin Alba Iulia, trecând de primele  piscuri ale munţilor Bihor, descinzi în capitala  comitatului. Un drum de douăzeci de mile, cel mult.

Într-adevăr, negustorii aceştia de termometre,  barometre şi tot soiul de hârburi, îţi evocă întotdeauna, nişte fiinţe cu totul aparte de o factură oarecum, hoffmanescă. Lucrul care ţine de meseria lor.  Ei vând vremea sub toate formele ei; cea care se  scurge, aşa cum este, aşa cum va fi, aşa cum alţi  confraţi de-ai lor vând panere, lâneturi, sau stămburi.  S-ar spune că sunt comisii voiajori ai Casei Saturn  and Cie, cu firma Clepsidra de aur. Şi, fără îndoială,  aceasta fu impresia pe care i-o lăsă evreul lui Frik,  care privea, nu fără uimire, expoziţia aceasta de  mărfuri, noi pentru el, cărora nu le cunoştea  întrebuinţarea.

― Ei, negustorule, întrebă el, întinzând mâna, la ce  foloseşte vechitura aia care-ţi zăngăne la cingătoare, ca  oasele unui spânzurat?

―Ăsta e un lucru de preţ, răspunse negustorul, bun  pentru toţi.

― Pentru toţi, strigă Frik, clipind din ochi, chiar şi  pentru ciobani?...

― Chiar şi pentru ciobani.

― Şi maşinăria de colo?

― Maşinăria aceasta, răspunse evreul, făcând să zvâcnească un termometru în mâinile lui, îţi dă de  ştire dacă e cald, sau dacă e frig

― Ei, prietene, asta ştiu şi eu, când asud în cojocul  meu, sau când dârdâi în dulama mea.

Evident, lucrul acesta trebuia să fie suficient,  pentru un cioban care nu-şi făcea nici grijă în ceea ce  priveşte raţiunile ştiinţei.

― Şi ditamai hârbul ăla de colo, cu ac? urmă el,  arătând spre un barometru aneroid.

― Nu e nicidecum un hârb, este un instrument care  îţi spune dacă va fi frumos mâine, sau va ploua...

― Nu glumeşti?

― Nu glumesc.

― Bun! replică Frik, n-aş vrea unul, chiar dacă costă doar un creiţar. Numai când văd norii târânduse deasupra muntelui, sau mişcându-se iute deasupra  piscurilor celor mai înalte, nu ştiu eu oare, cum o să fie vremea, cu o zi şi o noapte mai înainte? Uite vezi,  pâcla asta care pare să ţâşnească din pământ? Ei bine,  îţi spun eu, mâine va fi apă.

De fapt, ciobanul Frik, mare observator şi  cunoscător al timpului probabil, putea să se lipsească,  fără nici o grijă, de barometru.

― Să te întreb dacă nu vrei un ceas? îl întrebă negustorul.

― Un ceas?... Am unul care merge singur şi bate  deasupra capului meu. E soarele de acolo, de sus.  Vezi, prietene, când zăboveşte deasupra vârfului  Răducu, e miezul zilei, iar când priveşti prin spărtura  Egelt, e şase după-amiaza. Oile mele o ştiu la fel de  bine ca mine, iar câinii, ca şi oile. Păstrează-ţi, aşadar  hârburile.

― Haide, răspunse negustorul, dacă n-aş avea alţi  muşterii decât ciobani, tare greu mi-ar fi să fac avere.  Prin urmare, n-ai nevoie de nimic?

― Chiar de nimic.

Dealtfel,toată marfa aceasta (chilipir!) era de  proastă calitate, barometrele nu prea nimereau vremea  ploioasă sau frumoasă, acele ceasornicelor arătau ore  prea lungi, sau minute prea scurte ― în sfârşit, erau  nişte tinichele.

Ciobanul bănuia, pesemne, asta şi de aceea nu-i  dădea inima deloc ghes să facă pe muşteriul. Totuşi,  chiar în clipa în care se pregătea să-şi apuce bâta s-o  pornească, din nou, la drum, iată-l că trase de un soi  de tub, atârnat de breteaua negustorului, zicând:

― La ce e bună, ţeava asta?

― Ţeava asta nu e o ţeava.

― Să fie o lătrătoare?

Păstorul înţelegea prin asta un fel de pistol vechi cu  ţeava răsfrântă.

― Nu, zise negustorul. Este o lunetă.

Era una dintre acele lunete obişnuite, care mărea  de cinci-şase ori obiectele; sau le apropie tot atât, ceea  ce are acelaşi efect.

Frik deprinsese instrumentul, îl privea, îl manevra,  îl sucea, îl cerceta de la un capăt la altul, făcea cilindrii  să alunece unul peste celălalt.

După care, clătinând din cap, şopti:

― O lunetă?

― Da, păstorule,  şi încă una pe cinste, care-ţi  lungeşte binişor vederea.

― Oh! Am ochi buni, prietene, n-am de ce să mă plâng. Când e senin, văd până şi ultimele stânci din  vârful Retezatul, şi ultimii copaci din capătul trecătorii  Vulcan.

― Fără să clipeşti?...

― Fără. Roua e pricina, fiindcă dorm sub cerul  liber. Asta-ţi limpezeşte lumina ochilor.

― Cum aşa... roua? se miră negustorul. Mai  degrabă te orbeşte...

― Nu pe ciobani.

― Fie! Dar, dacă vezi bine, eu văd şi mai bine, când  privesc prin lunetă.

― Aşa să fie?

― Pune-o la ochi...

― Eu?... N-o să mă coste nimic? întrebă, temător  Frik, foarte suspicios din fire.

― Nimic... dacă nu te hotărăşti să-mi cumperi  maşinăria.

Fără nici o grijă din partea asta, Frik apucă luneta,  după ce negustorul îi potrivi tuburile. Apoi, închizând  ochiul stâng, îşi lipi ochiul drept de ocular.

Mai întâi, privi în direcţia defileului Vulcan, urcând  pe Pleşa. După care lăsă în jos instrumentul,  îndreptându-l spre satul Vereşti.

― Ei! Ei! Măi să fie, se minună el, aşa e... Bate mai  departe decât