ochii mei... Uite uliţa mare... Recunosc  oamenii... Ia te uită, Nicu Deac, pădurarul, care se  întoarce din inspecţie, cu raniţa-n spinare şi puşca pe  umăr...

― Ce-ţi spuneam eu!  ţinu să-i aducă aminte  negustorul.

― Da... da... e chiar Nicu! urmă ciobanul. Şi cine  este fata care iese din casa jupanului Colţ, cu fusta  roşie  şi cămaşă neagră, de parcă i-ar veni în  întâmpinare?

― Uită-te bine, păstorule, ai să recunoşti fata, aşa  cum l-ai recunoscut şi pe flăcău...

― Ei! Da!... E Mioriţa... Frumoasa Mioriţa... Ah!  îndrăgostiţii. .. Îndrăgostiţii... De data asta, n-au decât  să se prindă, căci i-am prins şi eu în vârful ţevii mele  şi nu-mi scapă nici una dintre alintările lor!

― Ce zici de unealta mea?

― Apăi... că te face să vezi departe!

De vreme ce Frik nu avusese, până atunci, prilejul  să privească printr-o lunetă, se cuvenea ca satul Werst  să fie aşezat printre localităţile cele mai înapoiate din  comitatul Clujului. Şi aşa şi era, după cum vom vedea,  nu peste multă vreme.

― Haide, păstorule, reluă negustorul de bâlci, mai  uită-te... şi dincolo de Vereşti... Satul e prea aproape  de noi... Uită-te mai departe, mult mai departe, dacă-ţi  spun!...

― Şi, n-o să mă coste mai mult?...

― Nici pomeneală.

― Dacă-i pe-aşa! O să trec dincolo de Jiul  unguresc!... Da... iată clopotniţa din Livezeni. O  recunosc după cruce, e ciungă. Şi, hăt ― mai încolo,  zăresc, în vale, printre brazi, clopotniţa din Petroşani,  cu pintenatul ei de tablă, cu ciocul căscat, de parcă şiar chema găinuşele!... Iar acolo, turla aceea care  săgetează printre copaci... Pesemne că e turla din  Petroşani. Dar, cred, negustorule, aşteaptă puţin, de  vreme ce e acelaşi preţ...

― Acelaşi, păstorule.

Frik se răsuci spre platoul Orgall, apoi urmări, cu  vârful lunetei, perdeaua de păduri întunecate de pe  pantele masivului Pleşa, iar câmpul obiectivului  încadra silueta îndepărtată a cetăţuii.

― Da! strigă el, a patra creangă e la pământ... Am  văzut bine!... Şi, nimeni nu se va duce s-o culeagă şi  să-i aprindă un rug straşnic Sfântului Ion... Nu,  nimeni... nici măcar eu!... Ar fi să-ţi primejduieşti  deopotrivă şi trupul şi sufletul... Dar, nu-ţi face griji,  se va găsi cineva s-o pună pe foc, ca să înteţească vâlvătaia, în iad. Necuratul!

Necuratul,aşa i se spune diavolului, când e  pomenit pe acele coclauri.

Poate că evreul ar fi cerut să-i explice vorbele  acestea de neînţeles pentru cineva care nu era din  satul Vereşti, sau din împrejurimi, dar Frik strigă, cu o  voce în care groaza se împletea cu surprinderea.

― Ce e cu fuiorul acela de ceaţă care se deapănă din donjon? Dar, ceaţă să fie?... Nu!... S-ar zice că e  fum... Nu e cu putinţă!... De ani  şi ani, hornurile  cetăţii nu mai fumegă!

― Dacă vezi fum acolo, ciobane, înseamnă că e fum.  ― Nu, negustorule, nu!... S-a aburit sticla  maşinăriei tale.

― Şterge-o.

― Şi când o voi şterge...

Frik răsuci luneta şi, după ce-i şterse lentilele cu  mâneca, o puse din nou la ochi.

Era, într-adevăr o  şuviţă de fum care se iţise în  vârful donjonului? Urcă drept în văzduhul netulburat  de nici o pală de vânt, iar panaşul ei se contopi cu  norii din înalturi.

Frik, neclintit, amuţise. Îşi concentrase toată atenţia asupra cetăţii, a cărei umbră începea să se  lăţească, peste podişul Orgall.

Brusc, coborî luneta de la ochi şi, ducându-şi mâna  la desaga care-i spânzura sub cojoc, întrebă.

― Cât ceri pe ţeava ta?

― Un florin  şi jumătate, se grăbi să răspundă negustorul.

Şi i-ar fi cedat luneta chiar şi la preţul de un florin,  dacă Frik  şi-ar fi manifestat intenţia de a se tocmi.  Dar, ciobanul nu reacţiona în nici un fel. Aflat, în mod  evident, sub imperiul unei stupefacţii pe cât de subite,  pe atât de inexplicabile, îşi afundă mâna în adâncurile  desagii şi scoase la lumină gologanii solicitaţi.

― Pentru tine cumperi luneta asta? îşi arătă negustorul curiozitatea.

― Nu, pentru stăpânul meu, judecătorul Colţ.

― Atunci, o să-ţi dea înapoi...

― Da... cei doi florini cu care am plătit-o...

― Cum aşa... doi florini?...

― Păi, de bună seamă... Acestea fiind zise, bună seara, prietene.

― Bună seara, păstorule.

Iar Frik, fluierându-şi câinii şi mânându-şi turma,  o apucă iute în sus, spre Werst. Evreul se uita în urma  lui, clătinând din cap, de parcă ar fi avut de-a face cu  unul nu prea întreg la minte:

― Dacă aş fi ştiut, murmură el, i-aş fi vândut mai  scump luneta!

Apoi, după ce-şi potrivi marfa de la cingătoare şi de  pe umeri, o porni spre Alba Iulia, coborând pe malul  drept al Jiului. Unde se ducea? Nu are nici o  importanţă. Nu face decât să treacă prin povestea  noastră. Nu ne vom mai întâlni cu el.

 

 

Capitolul II

 

Fie că e vorba despre stâncile adunate claie peste  grămadă de natură, în epocile geologice, după ultimele  zvârcoliri ale solului, fie despre construcţiile datorate  mâinii omeneşti, peste care a trecut suflarea timpului,  aspectul lor este aproape acelaşi, când le observi de la  câteva mile distanţă. Ceea ce este din piatră brută, sau  ceea a fost piatră, se confundă cu uşurinţă. De  departe, culoarea este aceeaşi, contururile, devierile  liniilor în perspectivă, nuanţa uniformă, sub patima  cenuşie a secolelor.

Aşa stăteau lucrurile şi în ceea ce priveşte cetăţuia  ― altfel spus castelul din Carpaţi. Este cu neputinţă să-i desluşeşti formele vagi pe platoul Orgall, pe care-l  încunună la stânga trecătorii Vulcan. Nu se distinge de  fundalul munţilor. Ceea ce ai fi ispitit să iei drept un  donjon, nu este decât o grămadă întunecată de pietre.  Cine îl priveşte, are impresia că zăreşte crenelurile  unui zid, unde nu se află poate, decât o creastă stâncoasă. Întreg ansamblul e pâclos, mişcător, incert  Aşa că, dacă ar fi să dăm crezare feluriţilor călători,  castelul din Carpaţi există doar în imaginaţia celor din  comitat.

Desigur, mijlocul cel mai simplu de a te convinge de  existenţa sa ar fi să te înţelegi cu o călăuză din Vulcan,  sau Werst, de a urca prin trecătoare, de a te