căţăra pe  culme, şi de a vizita toate acele construcţii. Dar ca să găseşti o călăuză e mai greu decât să nimereşti drumul  care duce la cetăţuie. În ţinutul acesta al celor două Jiuri, nimeni nu s-ar învoi să călăuzească un călător,  oricât i s-ar plăti, până la castelul din Carpaţi.

Oricum,iată ce s-ar fi putut vedea din acest  străvechi sălaş, în câmpul unei lunete mai puternice şi  mai bine centrate decât instrumentul de doi bani,  cumpărat de ciobanul Frik pentru jupanul Colţ.

La opt-nouă sute de picioare în spatele trecătorii  Vulcan, o incintă, de culoarea gresiei, cu zidurile  îmbrăcate într-un hăţiş de plante de stâncă rotunjit pe  o circumferinţă de patru, până la cinci sute de  stânjeni, urmând îndeaproape denivelările podişului;  la fiecare extremitate, câte un bastion de colţ, dintre  care cel din dreapta, unde creştea faimosul fag, şi pe  terasa căruia se mai înalţă, încă, o gheretă de piatră foarte subţire, un soi de cuşcă având acoperişul  ţuguiat; la stânga, câteva posturi de zid proptite de  contraforturi ajurate, susţinând campanila{2} unei  capele, al cărei clopot  şubred se porneşte să bată singur pe vreme de furtună, spre marea spaimă a  locuitorilor ţinutului; în sfârşit, în mijloc, încununat de  platforma sa cu creneluri, se află un donjon masiv, cu  trei rânduri de ferestre întărite cu plumb, al cărui prim  etaj este înconjurat de o terasă circulară; pe platformă este o tijă metalică lungă, împodobită cu viroletul  feudal, un soi de giruetă înţepenită de rugină, pe care  o ultimă rafală de galernă o făcuse să încremenească spre sud-est.

Cât despre ceea ce se afla dincolo de zidurile  surpate în nenumărate locuri ― dacă mai există vreo  clădire locuibilă, în interiorul căreia să-ţi fie îngăduit  să pătrunzi trecând peste un pod mobil, sau  furişându-te pe o uşiţă secretă aflată deasupra  şanţului  ― nimeni nu îţi putea răspunde la această întrebare. De fapt, deşi castelul din Carpaţi era mai  bine păstrat decât dădea impresia, o spaimă molipsitoare, sporită de puterea superstiţiilor de prin  partea locului, îl apăra nu mai puţin decât o puteau  face, odinioară, pivele{3}, săcăluşele{4}, bombardele{5},  bolimezele{6} şi celelalte piese de artilerie din secolele  trecute.

Şi, totuşi, castelul din Carpaţi ar fi meritat  osteneala de a fi ajutat de călători, şi de istorici. Poziţia  sa, pe creasta podişului Orgall dădea un aer pitoresc.  De pe platforma superioară a donjonului, poţi  cuprinde cu ochii priveliştea întregului ţinut, până la  ultimul hotar al munţilor. În spate, unduieşte lanţul  înalt, atât de capricios ramificat, care marchează frontiera cu Valahia. În faţă se cască sinuosul defileu  Vulcan, singurul drum practicabil, dintre provinciile  limitrofe. Dincolo de valea celor două Jiuri,  ţâşnesc  târgurile Livezeni, Lonea, Petroşani, Petrila, grupate la  gura puţurilor care servesc la exploatarea acestui  bogat bazin carbonifer. Apoi, în fundal, o admirabilă suprapunere de creste, împădurite la poale, aride în  vârf, dominată de piscurile abrupte ale Retezatului şi  Parângului{7}, mai departe de Valea Haţegului şi cursul  Mureşului, se ivesc profilurile îndepărtate, înecate în  ceţuri, ale Alpilor Transilvaniei centrale.

În străfundurile acestei pâlnii, într-o adâncitură de  teren cu o suprafaţă relativ mare, se formase,  odinioară, un loc alimentat de apele celor două Jiuri,  înainte ca acestea să-şi croiască drum mai departe,  spintecând lanţul muntos. Acum, adâncitura aceasta  este, doar, o zonă de exploatare a cărbunelui, cu  avantajele  şi dezavantajele sale; coşurile înalte de  cărămidă se pierd în rămurişul plopilor, brazilor şi al  fagilor; fumul negru şi înecăcios viciază aerul, încărcat,  pe timpuri, de mireasma arborilor fructiferi şi a florilor.

Totuşi, la vremea când se petrec cele povestite aici,  deşi industria  ţine districtul în mâna ei de fier, se  poate spune că acesta n-a pierdut nimic din sălbăticia  dăruită de natură.

Castelul din Carpaţi datează din secolul al XII-lea  sau al XIII-lea. În epoca aceea, sub stăpânirea  căpeteniilor, sau voievozilor, mănăstirile, bisericile,  palatele şi castelele se fortificau cu tot atâta grijă ca  târgurile, ori satele. Nobili  şi  ţărani trebuiau să se  apere, deopotrivă, împotriva unor agresiuni de tot  soiul. Această stare de lucruri explică de ce străvechea  cortină{8} a cetăţuii, bastioanele şi donjonul, îi conferă aspectul unei construcţii feudale pregătită de  defensivă.

Ce arhitect a ridicat-o pe podişul acela, la acea  înălţime? Nu se ştie şi acest artist plin de cutezanţă a  rămas necunoscut, de nu o fi cumva românul Manole,  proslăvit în legendele valahe, cel care a zidit, la Curtea  de Argeş, celebrul castel al lui Radu Negru{9}.

Dacă în privinţa arhitectului sunt dubii, nu există nici urmă de îndoială în ceea ce priveşte familia, care  avea în proprietate cetăţuia. Baronii de Gorj erau  stăpâni peste întreg  ţinutul, din timpuri imemoriale.  Au fost amestecaţi în toate acele războaie care au  însângerat provinciile transilvane; au luptat împotriva  ungurilor, a saşilor, a secuilor, numele lor apare în  „cântecele”{10}, şi în „doinele”{11} în care se perpetuează amintirea acestor vremuri de urgie; aveau ca deviză faimosul strigăt de luptă valah:  Dă pe moarte{12}, dă până la moarte,  şi  şi-au dat,  şi-au vărsat sângele  pentru cauza independenţei  ― sângele românilor, al  strămoşilor lor.

Se ştie, atâtea eforturi, atâta devotament, atâtea  sacrificii n-au avut alt rezultat, decât cea mai infamă oprimare a urmaşilor acestei seminţii de vitejie.  Neamul acesta nu mai are existenţă politică. Trei  călcâie l-au strivit, dar nu şi-au pierdut nădejdea de a  se scutura de jug, valahii aceştia din Transilvania.  Viitorul este al lor  şi repetă, cu o încredere de  nezdruncinat, aceste cuvinte, în care se concentrează toate aspiraţiile lor; Românul nu piere!{13}

Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, ultimul  reprezentant al nobililor de Gorj rămăsese baronul  Radu{14}.

Născut în Castelul din Carpaţi, îşi văzuse familia  strângându-se în jurul lui, încă din pragul tinereţii. La  douăzeci şi doi de ani, se trezi singur pe lume. Vieţile  tuturor celor apropiaţi se frânseseră rând pe rând, ca  ramurile fagului secular de care credinţa populară lega  însăşi existenţa cetăţuii. Fără rude, ba,