s-ar putea  spune, şi fără prieteni, ce putea să facă baronul Radu,  pentru a umple golul acestei searbăde singurătăţi, pe  care moartea o clădise în jurul lui? Care-i erau  gusturile, înclinaţiile, aptitudinile? Nimic nu părea să-l  atragă, în afara unei pasiuni irezistibile pentru muzică,  mai cu seamă pentru cântul marilor artişti ai vremii.  Aşa se face că, într-o bună zi, lăsând castelul foarte şubrezit de atunci în grija câtorva slujitori bătrâni, se  făcu nevăzut. Şi tot ceea ce se află mai târziu, fu că-şi  toca averea, destul de însemnată, cutreierând  principalele centre lirice ale Europei, operele din  Germania, din Franţa, din Italia unde-şi putu satisface  nesfârşitele fantezii de amator pasionat. Să fi fost un  excentric, ca să nu spunem un maniac? Bizareria  existenţei sale te făcea să-ţi pui această întrebare şi să înclini spre un răspuns afirmativ.

Totuşi, amintirea  ţării natale rămăsese adânc  întipărită în inima tânărului baron de Gorj. În cursul  îndepărtatelor sale peregrinări, nu-şi uitase patria  transilvană. Aşa că se întoarse ca să ia parte la una  dintre sângeroasele răzmeriţe ale  ţăranilor români  împotriva asupririi maghiare. Urmaşii dacilor din  vechime pierdură lupta, iar teritoriul lor reveni, după împărţire, învingătorilor.

În urma acestei înfrângeri, baronul Radu părăsi  definitiv castelul din Carpaţi, deja prefăcut, în parte, în  ruine. Moartea nu întârzie să lase cetăţuia  şi fără ultimii ei slujitori, apoi fu cu desăvârşire părăsită. În  ceea ce-l priveşte pe baronul de Gorj, se zvoni că se  alăturase, în mod patriotic, vestitului Rozsa Sandor,  un fost hoţ la drumul mare, din care lupta pentru  independenţă făcuse un erou de dramă. Din fericire  pentru el, după deznodământul încleştării, Radu de  Gorj se despărţise de ceata compromiţătorului  „betyar”{15}, dând dovadă de înţelepciune, căci fostul  lotru, redevenit căpetenie de tâlhari, sfârşi prin a  cădea în mâinile poliţiei, care se mulţumi să-l închidă în temniţa din Gherla{16}.

Aceasta nu-i împiedică pe locuitorii comitatului să adopte, în unanimitate, o versiune potrivit căreia  baronul Radu ar fi fost răpus în timpul unei ciocniri, la  hotare, între Rozsa Sandor şi vameşi. Nici vorbă să se  fi întâmplat aşa, deşi de atunci baronul de Gorj nu se  mai arătă niciodată la castel, iar moartea sa nu fu  pusă la îndoială de nimeni. Dar prudenţa ne îndeamnă să acceptăm sub rezervă, zisele acestei populaţii  credule.

Castel părăsit, castel bântuit, castel cu vedenii.  Imaginaţiile vii, imaginaţiile aprinse l-au populat,  curând, cu fantome, strigoii sunt oaspeţi obişnuiţii, iar  spiritele se întorc aici, la ceasurile nopţii. Aşa se petrec  lucrurile pe anumite meleaguri încărcate de superstiţii  din Europa, iar Transilvania poate pretinde că se află în fruntea lor.

Dealtfel, cum s-ar fi putut desprinde satul Werst de  credinţele supranaturale? Preotul şi învăţătorul,  acesta, însărcinat cu educaţia copiilor, celălalt  îndrumând religia credincioşilor, răspândeau aceste  născociri cu atât mai pe  şleau, cu cât credeau  nestrămutat în ele. Afirmau, „cu probe doveditoare” că vârcolacii sunt la tot pasul, că vampirii, numiţi strigoi  pentru că strigă, se adapă cu sânge omenesc, că „stafiile”{17} rătăcesc printre ruine, şi se înrăiesc, dacă uiţi să le duci seara de băut şi de mâncat.

Există zone, „babe”{18} de care trebuie să te fereşti să le ieşi în cale marţea, sau vinerea, cele mai nefaste zile  ale săptămânii.

Aventuraţi-vă în inima codrilor din comitat, codrii  de poveste unde se ascund „balaurii”{19}, aceşti dragoni  uriaşi, cu fălcile căscându-li-se până la cer, „zmeii”{20}cu aripi nenumărate, care răpesc fetele de împărat şi  chiar şi pe cele care nu-s de neam prea înalt, dacă-s  frumoase!

Iată, s-ar părea, destui monştri de temut, şi care  este geniul bun pe care li-l ridică împotrivă, imaginaţia  populată? Nimeni altul decât „şarpele de casă”21 care  trăieşte familiar în adâncul vetrei şi a cărui influenţă salutară ţăranul o cumpără cu cel mai bun lapte.

Or, dacă s-a ridicat vreodată, vreo cetăţuie care să slujească drept refugiu acestor oaspeţi ai mitologiei  române, putea fi alta decât castelul din Carpaţi. Nu  există nici o îndoială că pe podişul acesta izolat,  accesibil doar prin stânga trecătorii Vulcan, adăpostea  dragoni, zâne, strigoi poate  şi câteva fantome din  rândul baronilor de Gorj. De aici, proasta lui reputaţie,  cât se poate de justificată, după cum se spunea. Să se  încumete să-l viziteze, nimeni nu s-ar fi gândit la asta.  Răspândea, în jurul lui, o spaimă molipsitoare, aşa  cum o mlaştină insalubră împrăştie miresme  pestilenţiale. Numai să te fi apropiat la un sfert de milă şi ţi-ai fi riscat şi mântuirea pe lumea cealaltă. Era  ceva care se învăţa în mod obişnuit, la  şcoala  dascălului Homrod.

Totuşi, de îndată ce nu avea să mai rămână piatră pe piatră din străvechea fortăreaţă a baronilor de Gorj,  starea aceasta de lucruri urma să se curme. Şi aici  intervenea legenda.

După cele mai „autorizate” voci din Vereşti,  existenţa cetăţii era legată de aceea a bătrânului fag, al  cărui rămuriş umbrea, cu jocul lui capricios, parte  dinspre bastionul de colţ, situat în dreapta curtinei.

De la plecarea lui Radu de Gorj  ― observaseră oamenii din sat  şi, mai cu seamă, ciobanul Frik  ― fagul îşi pierdea în fiecare an una dintre ramurile  principale. Fuseseră numărate optsprezece, atunci  când baronul Radu fusese zărit pentru ultima oară pe  terasa donjonului, iar în prezent copacul mai avea  doar trei. Or, fiecare creangă căzută însemna un an  mai puţin din existenţa castelului.

Odată cu desprinderea ultimei crengi castelul avea  să piardă fără urmă. Iar atunci, în zadar ai mai fi  căutat rămăşiţele castelului din Carpaţi pe podişul  Orgall.

În realitate, aceasta nu era decât una dintre  legendele zămislite cu plăcere de imaginaţia populară.  Şi, mai întâi, bătrânul arbore se lepăda, într-adevăr, în  fiecare an, de una dintre crengi? Lucrul nu fusese cu  nimic dovedit, deşi Frik se punea chezaş că aşa era, el,  care nu-l pierdea din ochi, când turma lui trecea prin  izlazurile Jiului. Totuşi, deşi Frik nu era omul în care  să te încrezi, atât pentru cel din urmă ţăran, cât şi  pentru cel dintâi dregător din Vereşti, nu exista nici  urmă de îndoială