Ciobanul se pregătise aşadar, s-o apuce spre sat  pentru a răspândi vestea asta mare, când se petrecuse  întâmplarea cu luneta.

Acum, vestea pe care-o ducea era şi mai însemnată!  Din vârful donjonului se ridica o şuviţă de fum!... Ceea  ce ochii săi nu putuseră zări, Frik văzuse limpede, cu  ajutorul instrumentului negustorului... Nici vorbă de  aburi, era un fum care avea să se piardă în nori... Şi,  totuşi, cetăţuia este părăsită... De multă vreme nimeni  n-a intrat pe uşiţa tainică de deasupra  şanţului, de  bună seamă zăvorâtă şi nici n-a trecut peste punte, de  bună seamă ridicată. Dacă este locuită, nu poate fi  decât de nişte făpturi care nu-s de pe lumea asta...  Dar, de ce să fi făcut duhurile foc într-una dintre  încăperile donjonului? Să-l fi făcut într-o cameră, să-l  fi făcut la bucătărie?... Iată ceea ce este, într-adevăr,  inexplicabil.

Frik îşi grăbea oile către strungă. La glasul lui,  câinii mânau turma pe drumeagul în sus, ridicând  nori de praf care se amestecau cu umezeala serii.

Câţiva  ţărani întârziaţi pe tarlale îl salutară în  trecere, dar mai că nu le răspunse. De aici, o  adevărată nelinişte, fiindcă, dacă vrei să te fereşti de  deochi, nu ajunge doar să dai bineţe ciobanului,  trebuie să-ţi  şi răspundă, din toată inima. Dar Frik  părea prea puţin dispus să stea de vorbă, cu ochii lui  rătăciţi, atitudinea ciudată şi gesturile dezordonate.  Dacă lupii i-ar fi înjumătăţit turma, şi n-ar fi arătat  mai răvăşit! Ce veste rea aducea?

Primul care o află fu judecătorul Colţ. De îndată cel zări de la mare depărtare, Frik îi strigă:

― Cetăţuia a luat foc, stăpâne!  ― Ce îndrugi tu acolo, Frik?

Frik îi întinse jupanului Colţ luneta.

― Spun ceea ce este.

― Ţi-ai pierdut minţile.

Într-adevăr, cum ar fi putut să se producă un  incendiu în grămada veche de pietre? Era ca şi cum ai  admite că Nehoiul, cea mai înaltă culme a Carpaţilor,  ar fi înghiţit de flăcări. Era cum nu se poate mai  absurd.

― Spui, Frik, spui că cetăţuia arde? repetă stăpânul  Colţ.

― Dacă nu arde, fumegă.

― Or fi nişte aburi...

― Nu, e fum... Vino să vezi.

Şi se îndreptară amândoi spre mijlocul uliţei celei  mari a satului, la marginea unei terase care domina  râpele trecătorii, de unde se putea vedea castelul.

Odată ajunşi acolo, Frik îi întinse jupanului Colţ luneta. Evident, utilizarea respectivului instrument  nu-i era mai cunoscută decât ciobanului său.

― Ce-i asta?

― O unealtă pe care ţi-am cumpărat-o cu doi florini,  stăpâne, şi care face patru!

― De la cine?

― De la un negustor ambulant.

― Şi ce să fac cu ea?

―Potriveşte-o la ochi, uitându-te drept în faţă la  castel, şi o să vezi.

Judecătorul îndreptă luneta în direcţia castelului,  cercetându-l îndelung. Da! Din unul dintre coşurile  donjonului ieşea fum. În clipa aceea, mânat de vântul  uşor, se ridica în zare pe coasta muntelui.

― Fum! repetă jupanul Colţ, uluit.

În vremea asta, lângă ei sosiră Mioriţa şi pădurarul  Nicu Deac, care se întorseseră acasă, de câteva clipe.

― La ce foloseşte? întrebă ţăranul, apucând luneta.  ― Să vezi departe, răspunse ciobanul.

― Te ţii de glume, Frik?

― Îmi arde atât de puţin de glumit că, nu cu mai  mult de un ceas în urmă, te-am zărit când coborai  spre Werst, tu şi...

Nu-şi încheie fraza. Mioriţa se îmbujorase  şi-şi  lăsase în jos frumoşii ei ochii. La drept vorbind, totuşi,  nu-i cu nimic oprit unei fete cuminţi să-i iasă în  întâmpinare logodnicului ei.

Atât ea cât şi el, unul după altul, luară buclucaşa  lunetă şi o îndreptară spre castel.

Între timp, pe terasă se strânseră cam o duzină de  vecini  şi, întrebându-se de ceea ce se întâmplă, se  folosiră, pe rând, de lunetă.

― O şuviţă de fum! O şuviţă de fum la castel!... zise  unul.

― Poate să fi trăsnit! îşi dădu altul cu părerea.

― A trăsnit?... întrebă jupanul Colţ, adresându-se  lui Frik.

― N-a mai trăsnit de opt zile, răspunse ciobanul.

Şi oamenii aceştia de treabă n-ar mai fi fost  înmărmuriţi, dacă li s-ar fi zis că tocmai se căscase  gura unui crater în vârful Retezatului, lăsând să ţâşnească aburi din pântecul pământului.

Capitolul III

Satul Werst este un colţ atât de uitat de lume, încât  prea puţine hărţi se învrednicesc să-i indice poziţia. Pe  linie administrativă se află, chiar sub vecinul său,  denumit Vulcan, din acea parte a masivului Pleşa, pe  care sunt pitoresc cocoţate amândouă.

La ora actuală, exploatarea bazinului minier a dus la o remarcabilă dezvoltare economică a târgurilor  Petroşani, Livezeni, Lonea  şi altele, înşirate pe o  distanţă de câteva mile. Nici Vulcan, nici Werst nu au  beneficiat de cel mai mic avantaj de pe urma apropierii  de un mare centru industrial; ceea ce erau aceste sate  acum cincizeci de ani, ceea ce vor fi, fără îndoială,  peste o jumătate de secol, sunt şi în prezent; şi, după Elisée Reclus, o bună jumătate din populaţia  Vulcanului nu se compune decât din „funcţionari  însărcinaţi să supravegheze frontiera, vameşi,  jandarmi, agenţi ai fiscului şi infirmieri ai posturilor de  carantină”. Daţi de-o parte jandarmii şi agenţii fiscali,  adăugaţi un procent destul de însemnat de cultivatori  şi aveţi populaţia Werstului, adică patru, până la cinci  sute de suflete.

Satul este o uliţă, nimic altceva decât o uliţă largă,  ale căror povârnişuri abrupte fac urcuşul şi coborâşul,  destul de anevoioase. Slujeşte în mod firesc drept  drum între graniţa valahă şi cea transilvană. Pe aici  trec cirezile de vite, turmele de oi, porcii, negustorii de  carne proaspătă, de fructe şi de cereale, puţinii călători  care se încumetă să o ia prin defileu, în loc să profite  de calea ferată spre Cluj şi Valea Mureşului.

Cu siguranţă, natura a fost darnică, în ceea ce  priveşte bazinul format între munţii Bihorului, Retezat  şi Parâng. Mănos datorită fertilităţii solului, este bogat  şi prin avuţia îngropată în adâncurile sale: mine de  sare gemă la Turda, cu producţia