anuală de douăzeci  de mii de tone; muntele Praid, cu bolta lui cu o  circumferinţă ce măsoară şapte kilometri, format în  întregime din clorură de sodiu; minele de la Remetea,  care produc plumb, galenă, mercur şi, mai cu seamă,  fier, ale cărui zăcăminte sunt exploatate încă din  secolul al X-lea; minele de la Hunedoara şi mineralele  lor, care sunt transformate în oţeluri de calitate  superioară; mine de cărbune, lesne de exploatat în  primele straturi ale acestor văi lacustre, în districtul  Haţeg, la Livezeni, la Petroşani, pungă largă cu un  conţinut estimat la două sute cincizeci de milioane de  tone; în sfârşit, mine de aur, în târgul Abrud, la  Câmpeni, legiunea căutătorilor de aur, unde miriade  de mori cu un utilaj foarte simplu sapă nisipurile de la  Roşia Montană, „Pactolul{21} transilvan”,  şi exportă în  fiecare an o cantitate de două milioane de franci din  preţiosul metal.

Iată, s-ar spune, un district foarte favorizat de  natură şi totuşi, bogăţia aceasta nu contribuie în nici  un fel la bunăstarea populaţiei, în tot cazul, dacă centrele cele mai importante, Remetea, Petroşani,  Lonea, posedă câteva instalaţii la nivelul industriei  moderne, dacă în târgurile acestea întâlneşti  construcţii ordonate, supuse uniformizării echerului şi  sforii zidarului, depozite, prăvălii, adevărate centre  muncitoreşti, dacă sunt dotate cu un număr oarecare  de locuinţe cu balcoane  şi verande; nici în satul  Vulcan, nici în satul Werst, nu trebuie să te aştepţi la  aşa ceva.

Vreo şaizeci de case, dacă numeri bine, ghemuite la  întâmplare pe uliţa principală, sub un acoperiş cam  alandala, a căror coamă se revarsă peste pereţii de  chirpici, cu faţa spre grădină, un pod cu lucarnă în loc  de etaj, o şură prăpădită ca vai de ea în loc de hambar,  un staul într-o rână, acoperit cu paie, ici  şi colo,  o  fântână de ghizdul căreia spânzură o găleată, două,  sau trei bălţi care dau pe-afară pe timp de furtună,  râuleţe ale căror făgaşuri întortocheate le arată cursul,  acesta este satul Werst, clădit de-o parte şi de alta a  uliţei, între pereţii aplecaţi ai trecătorii. Dar totul este  proaspăt şi îmbietor; flori la porţi şi la ferestre, perdele  de verdeaţă care acoperă pereţii, ierburi despletite se  iţesc prin aurul vechi al stufului, plopilor, ulmilor,  fagilor, brazilor, arţarilor căţăraţi deasupra caselor  „atât de sus cât se pot căţăra!”. Dincolo de aşezare se  observă, înşiruirea zidurilor intermediare ale lanţului  muntos, iar în fundal, ultimele piscuri, albăstrii în  depărtare, contopindu-se cu azurul cerului.

La Werst, ca dealtfel în toată partea aceasta a  Transilvaniei, nu se vorbeşte nici germana, nici  maghiara, ci româna ― chiar şi în cele câteva familii de  ţigani, aşezate, mai degrabă definitiv decât provizoriu,  în diverse sate din comitat. Veneticii aceştia preiau  graiul locurilor din zonele în care se aciuiesc, aşa cum  le îmbrăţişează şi religia. Cei din Werst alcătuiesc un  soi de mic clan, sub autoritatea unui „voievod”{22}, cu  colibele lor, „barăci”{23} cu acoperişurile ascuţite, cu  puzderia lor de puradei, mult diferiţi, prin moravurile  şi constanţa existenţei lor, de cei de acelaşi neam, cu  cei care hălăduiesc prin Europa.

Au aderat chiar  şi la ritul ortodox, conformându-se  chiar  şi religiei creştinilor, în mijlocul cărora s-au  aşezat. Într-adevăr, Werst are drept căpetenie  religioasă un popă stabilit la Vulcan şi care are în grijă cele două sate, aflate la doar o jumătate de milă unul  de celălalt.

Civilizaţia e ca aerul, sau ca apa. Pretutindeni unde  află un loc de trecere ― fie şi o fisură ― se strecoară şi  modifică modul de existenţă împământenit în acea  regiune. Dealtfel, s-o spunem deschis, în această zonă meridională a Carpaţilor, nu se produsese, încă, nici o  fisură. De vreme ce Elisée Reclus a putut spune despre  Vulcan că „este ultimul post al civilizaţiei de pe Valea  Jiului Valah”, nu e de mirare că Werst este unul dintre  cele mai înapoiate sate din comitatul Cluj. Cum ar  putea fi altfel în aceste locuri, unde fiecare se naşte,  creşte şi moare, fără să le părăsească niciodată?

Şi totuşi, ni se poate atrage atenţia, nu există un  dascăl  şi un judecător la Werst? Da, fără nici o  îndoială. Dar învăţătorul Homrod nu este în stare să-i  înveţe pe copii decât ceea ce ştie, adică să citească un  pic, să scrie un pic, să socotească un pic. Cunoştinţele  dobândite nu-i îngăduie mai mult. În materie de  ştiinţă, istorie, geografie, literatură, mai mult decât  cântecele populare şi legendele din partea locului, nu  ştie. În această privinţă, memoria îl slujeşte din  belşug. Este foarte tare în ceea ce priveşte tărâmul  fantastic şi cei câţiva şcolari din sat, profită din plin de  lecţiile sale.

Cât despre judecător, se cuvine să ne lămurim  asupra naturii atribuţiilor celui mai de seamă demnitar din Vereşti.

Birăul, jupanul Colţ, era un omuleţ la cincizeci şi  cinci-şaizeci de ani, cu părul tuns scurt şi începând să încărunţească, mustaţa încă neagrăşi ochii mai  degrabă blânzi, decât ageri. Voinic ca mai toţi  muntenii, purta pe cap o pălărie mare de fetru, peste  pântec cingătoare lată cu pafta împodobită cu desene,  vesta fără mâneci îi acoperea bustul, pantalonii erau  scurţi şi largi, revărsându-se peste cizmele înalte, de  piele. Mai degrabă primar, decât judecător, deşi  funcţia sa îl obliga să intervină în multiplele divergenţe  „de la vecin la vecin” se îndeletnicea mai cu seamă cu  administrarea autoritară a satului, nu fără să-şi bage  şi el degetele în borcanul cu miere. Într-adevăr, toate  tranzacţiile, fie ele vânzări sau cumpărări, erau supuse  unei taxe în folosul lui ― fără să mai vorbim despre  taxa de trecere pe care străinii, călători ori negustori,  se grăbeau să o verse în buzunarul său.

Slujba asta bănoasă îi adusese jupanului Colţ o  oarecare îndestulare. Dacă majoritatea  ţăranilor din  comitat sunt măcinaţi de camătă, care nu va întârzia  să facă din împrumutătorii pe gaj, evreii, adevăraţii  proprietari ai pământului, birăul  ştiuse să scape de  rapacitatea acestora. Bunurile lui, scutite de ipoteci,  nu erau împovărate de nici o datorie. Mai degrabă ar fi  dat, decât să ia cu împrumut, fără să-i jupoaie pe cei  nevoiaşi. Stăpânea mai