mult izlazurile, imaşurile bune  pentru turmele lui, terenuri cultivate destul de bine  întreţinute, deşi era refractar faţă de metodele  avansate, vii, care-i gâdilau orgoliul când se plimba dea lungul butucilor încărcaţi cu struguri, a căror recoltă îi aducea bani frumoşi ― cu excepţia acelei părţi, deloc  neînsemnate, alocate consumului său propriu.

Este de la sine înţeles că locuinţa jupanului Colţ e  cea mai frumoasă casă din sat, în unghi cu terasa care  străbate lunga uliţă suitoare. O casă de piatră, daţi-mi  voie, cu faţa întoarsă către grădină, cu uşa de la  intrare între a treia  şi a patra fereastră, cu horbota de  verdeaţă care tiveşte streaşină cu crenguţele ei dese,  cu cei doi fagi înalţi, ale căror ramuri se desfac  deasupra acoperişului de stuf. În spate, o grădină pe  cinste îşi aliniază răsadurile de legume ca pe o tablă de  şah, iar  şirurile de arbori fructiferi din livadă se  revarsă pe talazul trecătorii. Încăperile din interiorul  casei, foarte curate, îţi încântă ochiul în unele se  mănâncă, iar în altele se doarme, cu mobilele lor în  culori tari, mese, paturi, bănci, scaune fără spetează,  poliţe pe care strălucesc oale  şi talgere, cu bârnele  groase brăzdând tavanele, de care sunt atârnate vase  împodobite cu panglici şi stofe viu colorate, cu lăzile  grele acoperite cu velniţe  şi cergi care slujesc drept  scrinuri  şi dulapuri; apoi, pe pereţii albi, portretele  bogat ornamentate ale patrioţilor români ― între alţii,  popularul erou al secolului al XV-lea, Iancu de  Hunedoara.

Iată o locuinţă încântătoare, care ar fi fost prea  mare pentru un om singur. Dar jupanul Colţ nu era  singur. Văduv de vreo zece ani, avea o fată, frumoasa  Mioriţa, foarte admirată din Vereşti până în Vulcan, şi  chiar şi mai departe. Ar fi putut să se aleagă cu unul  dintre acele bizare nume păgâne, Florica, Doina,  Aurica, la mare cinste în familiile valahe. Dar nu! Era  Mioriţa, adică „mieluşeaua”. Însă mieluşeaua crescuse.  Era acum o frumoasă fată de douăzeci de ani, blondă,  cu ochii negri, cu o privire foarte blândă, având un  chip fermecător, şi era într-un cuvânt, plină de nuri.  Într-adevăr, existau toate motivele să fie cât să poate  de ispititoare, în cămăşuţa ei brodată cu fir roşu la gât,  la mâneci şi la umeri, cu fusta strânsă de un brâu cu  paftale de argint, cu „catrinţa”{24} ei, cu cizmuliţele de  piele galbenă, cu năframa uşoară acoperindu-i părul  împletit într-o coadă lungă, împodobită cu o fundă,  sau cu un bănuţ de metal.

Da! O mândreţe de fată, Mioriţa Colţşi, pe  deasupra  ― ceea ce nu-i strica de fel  ― cu dare de  mână pentru acest sat, pierdut în străfundurile  Carpaţilor. Pricepută în ale gospodăriei? Negreşit, de  vreme ce ştie să ţină toată casa tatălui ei. Instruită?...  Mai e vorbă! La şcoala dascălului Homrod a învăţat să citească, să scrie, să socotească; socoteşte, scrie,  citeşte cum se cuvine, dar nu s-a simţit ispitită să meargă mai departe ― şi pe bună dreptate. În schimb,  legendele  şi credinţele transilvane nu mai sunt, de  multă vreme, o taină pentru ea.  Ştie, în această privinţă tot atât cât dascălul ei. Cunoaşte legenda  Stâncii Fecioarei, în care o tânără prinţesă întrucâtva  ireală, scapă de urmărirea tătarilor, legenda grotei  balaurului, din valea Pietrei Craiului, legenda fortăreţei  Deva, ridicate „pe timpul Zânelor”, legenda Detunatei{25},  cea „lovită de trăsnet”, munte de bazalt celebru,  semănând cu o vioară uriaşă de piatră la care, în  nopţile cu furtună, cântă dracul; legenda Retezatului{26} cu vârful retezat de o vrăjitoare; legenda Cheilor Turzii,  despicate cu o straşnică lovitură de sabie, de Sfântul  Vasile. Mărturisim că Mioriţa credea nesmintit în toate  aceste plăsmuiri, dar asta nu o făcea mai puţin  fermecătoare şi plăcută.

Mulţi flăcăi din ţinut o găseau pe placul lor, fără să-şi aducă prea mult aminte că ea era unica  moştenitoare a birăului, a jupanului Colţ, cel mai de  frunte demnitar din Vereşti. Pierdere de vreme să-i faci  curte, dealtfel. Nu era deja logodită cu Nicolae Deac?

Falnic vlăstar de român, acest Nicolae, sau, mai  degrabă Nicu Deac: douăzeci  şi cinci de ani, înalt,  voinic, capul înălţat cu mândrie, părul negru sub  căciula albă, privirea deschisă, atitudine degajată sub  copcelul brodat la cusături, bine proptit pe picioarele  lui zvelte, picioare de cerb, un aer hotărât în gesturile  şi acţiunile lui. Era pădurar de meserie, adică era  aproape tot atât de militar pe cât de civil. Cum avea  ceva pământ în împrejurimile Werstului, nu-i displăcea  tatălui,  şi cum era arătos  şi  ţanţoş, nu-i displăcea,  deloc, nici fetei, pe care n-ar fi fost bine să te încumeţi  să i-o iei, ba, nici măcar, să o priveşti mai de aproape.  Dealtfel, nimeni nu se gândea la aşa ceva.

Căsătoria lui Nicu Deac cu Mioriţa Colţ urma să aibă loc peste vreo cincisprezece zile, spre mijlocul  lunii viitoare, cu care prilej avea să fie în sat mare  sărbătoare. Jupanul Colţ avea să facă totuşi aşa cum  se cuvine. Nu era zgârcit. Dacă îi plăcea să câştige  bani, nu se codea să-i cheltuie când se ivea ocazia.  Apoi, odată încheiată ceremonia, Nicu Deac avea să-şi  stabilească domiciliul în casa familiei care i-ar fi  revenit după moartea socrului său, şi, atunci când îl  va simţi lângă ea, Mioriţei poate că nu i se va mai face  frică, în timpul nopţilor nesfârşite de iarnă, auzind  scârţâitul unei uşi, sau trosnetul unei mobile, că va  vedea ivindu-se cine  ştie ce fantomă, scăpată din  legendele ei favorite.

Pentru a completa lista notabilităţilor din Vereşti,  se cuvine să cităm încă două,  şi nu mai puţin  importante, dascălul şi doctorul.

Dascălul Homrod era un bărbat pântecos, cu  ochelari, cincizeci  şi cinci de ani, strângând mereu  între dinţi muştiucul pipei sale încovoiate din porţelan,  părul rar şi ciufulit pe o ţeastă teşită, faţa spână, cu  un tic al obrazului stâng. Principala lui preocupare era  să cioplească penele elevilor, cărora le era oprită cu  străşnicie folosirea peniţelor, din principiu. Şi cum le mai alungea capetele cu vechiul lui briceag bine  ascuţit! Cu câtă precizie dădea, făcând cu ochiul,  lovitura