finală, retezând vârful în primul rând, un scris  frumos; către acest deziderat se concentrau toate  eforturile sale, spre asta trebuia să-şi călăuzească elevii, un dascăl preocupat să-şi împlinească menirea.  Instrucţiunea venea abia după aceea ― şi se ştie ce  preda dascălul Homrod  şi ce învăţau generaţiile de  băieţi şi fete pe băncile şcolii sale.

Iar acum, e rândul doctorului Patak{27}.

Cum aşa, Werstul avea un doctor,  şi mai credea  încă în supranatural? Da, dar este necesar să ne  lămurim în privinţa atribuţiilor doctorului Patak, aşa  cum am făcut atunci când a fost vorba de cele ale  judecătorului Colţ.

Patak, mic şi îndesat, cu burta ieşită în afară, în  vârstă de patruzeci şi cinci de ani, avea mare succes în  practica medicinei la Werst  şi în împrejurimi. Cu  aplombul lui imperturbabil, cu limbuţă lui ameţitoare,  inspira tot atâta încredere cât şi ciobanul Frik, ceea ce  nu era puţin lucru. Dădea consultaţii plătite şi vindea  leacuri, dar atât de inofensive, încât nu agrava  suferinţele (mai mult închipuite) ale pacienţilor săi, un  soi de copii plângăcioşi, care s-ar fi curmat şi de la  sine. Dealtfel, oamenii sunt sănătoşi prin părţile  acelea; aerul este de primă calitate, molimele  necunoscute  şi, dacă se moare, asta se întâmplă

pentru că până la urmă, tot mori, chiar şi în acest colţ de lume fericit al Transilvaniei. În ceea ce-l priveşte pe  doctorul Patak ― da, i se spunea doctor! ― deşi era  acceptat ca atare, nu avea nici un fel de pregătire, nici  în ceea ce priveşte medicina, nici în ceea ce priveşte  farmacia, nici în nimic. Era, pur  şi simplu, un fost  infirmier al postului de carantină, al cărui rol consta în  supravegherea călătorilor reţinuţi la frontieră pentru  certificatul de sănătate. Nimic mai mult. Lucrul acesta  părea să fie de-ajuns, pentru populaţia puţin  pretenţioasă din Werst. Trebuie să adăugăm ― ceea ce  nu are de ce să ne surprindă ― că doctorul Patak era  un liber-cugetător, aşa cum se cuvine să fie oricine se  îndeletniceşte cu îngrijirea semenilor săi. Aşa că respingea hotărât toate superstiţiile răspândite în  regiunea Carpaţilor, chiar  şi pe acelea privitoare la  castel. Râdea, glumea pe seama lor. Iar atunci când se  spunea, de faţă cu el, că nimeni nu îndrăznise să se  apropie de castel din timpuri străvechi, repeta cui voia  să-l asculte:

― Nu mă provocaţi să fac o vizită vechii voastre  căsuţe!

Dar, cum nu-l provoca nimeni, ba chiar toată lumea se ferea să o facă, doctorul Patak nu călcase peacolo şi, cu ajutorul credulităţii generale, misterul din  jurul castelului din Carpaţi rămăsese încă de  nepătruns.

 

 

Capitolul IV

 

În câteva minute, vestea adusă de cioban făcuse  ocolul satului. Jupanul Colţ, având în mână preţioasa  lunetă, tocmai intrase în casă urmat îndeaproape de  Nicu Deac şi de Mioriţa. În clipa aceea, pe terasă se  mai afla doar ciobanul Frik, peste care dăduseră năvală vreo douăzeci, treizeci de bărbaţi, femei şi copii,  cărora li se alăturaseră şi câţiva ţigani, nu mai puţin  tulburaţi decât restul locuitorilor din Werst.  Tăbărâseră pe Frik, hărţuindu-l cu o sumedenie de  întrebări, iar ciobanul le răspundea făcând pe  grozavul, ca orice om care s-a nimerit să vadă ceva cu  totul ieşit din comun.

― Da, repeta el, fumul şerpuia deasupra castelului,  şerpuieşte încă, şi va şerpui atâta timp cât va rămâne  piatră pe piatră!

― Dar, cine să fi aprins focul?... întrebă o bătrână,  împreunându-şi mâinile.

― Necuratul, răspunse Frik, dând diavolului  numele pe care îl are în acele locuri, şi iată un ghiduş care se pricepea mai bine să înteţească flăcările, decât  să le stingă.

Şi, după această replică, fiecare căuta să zărească şarpele de fum din vârful donjonului. În cele din urmă,  majoritatea afirmară că îl distingeau perfect, deşi, de la  distanţa aceea, era invizibil.

Zarvaiscată de ciudatul fenomen depăşi orice  imaginaţie. Este necesar să insistăm asupra acestui  aspect. Cititorul să se străduiască să se pună într-o  stare de spirit similară cu aceea a locuitorilor din  Werst, şi atunci nu se va mai mira de evenimentele  care vor fi relatate ulterior. Nu-i cer să creadă în  supranatural, dar să nu uite că populaţia aceea  ignorantă credea fără rezerve. Îndoielilor inspirate de  castelul din Carpaţi, atunci când trecea drept pustiu,  avea să li se adauge, de acum înainte, groaza, de  vreme ce părea locuit, dar de ce fel de făpturi,  Dumnezeule mare!

Exista la Werst un loc în care se strângea lumea,  călcat des de băutori, dar îndrăgit chiar  şi de cei  cărora, fără să aibă darul băuturii, le plăcea să stea la  un pahar de vorbă, spre seară, după ce se scurgea  ziua; aceştia din urmă, mult mai puţin numeroşi, se  înţelege de la sine. Aşezământul acela, cu uşile larg  deschise tuturor, era principalul, sau, mai exact,  unicul han din sat

Cine era proprietarul acelui han? Un evreu pe  nume Ionas, un om de treabă, de vreo şaizeci de ani,  cu un chip prietenos, dar foarte semit, cu ochii lui  negri, nasul încovoiat, buzele  ţuguiate, părul lins  şi  tradiţionala  ţăcălie. Amabil  şi săritor, împrumuta  bucuros mici sume de bani unuia şi altuia, fără să se  arate exigent în ceea ce priveşte garanţiile şi nici prea  cămătar în ceea ce priveşte foloasele, deşi pretindea să fie plătit la datele declarate de împrumutat. Să dea  Dumnezeu ca toţi evreii stabiliţi în Transilvania să fie  la fel de înţelegători ca hangiul din Vereşti!

Din nefericire, Ionas cel cumsecade era o excepţie.  Coreligionarii săi, prin cult, confraţii săi, prin profesie,  ― fiindcă toţi sunt crâşmari, vânzând băuturi  şi  articole de băcănie ― practică meseria de  împrumutător cu gaj, cu o asprime îngrijorătoare  pentru viitorul ţăranului român. Se va vedea pământul  trecând, puţin câte puţin, din proprietatea băştinaşilor  în cea a străinilor. Cum avansurile nu le sunt  rambursate, evreii vor deveni stăpânii frumoaselor  culturi ipotecate în profitul lor şi, dacăŢara  Făgăduinţei nu mai este în Iudeea, poate că, într-o  bună zi, va figura pe hărţile geografiei transilvane.

Hanul La Regele Matei ―aşa se numea  ― se afla aşezat într-unul dintre colţurile terasei care străbate  uliţa mare din Werst,