peste drum de casa birăului. Era  o clădire veche, jumătate din lemn, jumătate din  piatră, cârpită zdravăn pe alocuri, dar bogat îmbrăcată în verdeaţă şi cu un aspect ademenitor. Nu avea etaj,  iar din interior, o uşă de sticlă dădea direct în grădină.  Intrai, mai întâi, într-o sală mare, mobilată cu mese  pentru pahare şi bănci pentru muşterii, cu poliţă de  stejar mâncat de carii pe care străluceau farfuriile,  vasele  şi sticlele,  şi o tejghea de lemn înnegrit, în  spatele căreia Ionas stătea la dispoziţia clienţilor săi.

Iată acum în ce fel primea lumină sala: două ferestre străpungeau faţada, pe terasă, iar alte două ferestre, zidul din spate. Dintre acestea, una, acoperită pe dinafară de o perdea deasă de plante care se  căţărau sau atârnau, lăsa să pătrundă puţină lumină.  Cealaltă, atunci când o deschideai, îngăduia privirii  fermecate să îmbrăţişeze întreaga vale inferioară a  Vulcanului. La câteva picioare sub pervaz, se  rostogoleau apele învolburate ale torentului Nyad. Pe  de o parte, şuvoiul se revărsa în văile trecătorii, după ce izvora din înălţimile podişului Orgall, încoronat de  zidurile cetăţii; pe de alta, alimentat din belşug de  râuleţele de pe munte, chiar şi în timpul verii, gonea,  vuind, spre albia Jiului valah, care-l înghiţea.

La dreapta, alăturate sălii mari, se afla o jumătate  de duzină de cămăruţe, de ajuns pentru a primi rarii  călători care, trecând graniţa, doreau să se odihnească la hanul  La Regele Matei.  Li se garanta că vor fi  găzduiţi aşa cum se cuvine, preţurile nefiind deloc  piperate, iar gazda, atentăşi serviabilă, era  aprovizionată oricând cu tutun de calitate pe care se  ducea să-l caute la cei mai buni negustori „clandestini”  din împrejurimi. În ceea ce-l priveşte pe Ionas,  dormitorul lui se constituise intr-o mansardă îngustă,  a cărei lucarnă cu două coarne străpungând praful,  dădea pe terasă.

În hanul acesta s-a ţinut, chiar în seara acelui 29  mai, adunarea oamenilor cu greutate din Werst, la  care au luat parte jupanul Colţ, dascălul Homrod,  pădurarul Nicu Deac, o duzină de locuitori importanţi  ai satului şi, de asemenea, ciobanul Frik, care nu era  cel mai puţin însemnat dintre personaje. Doctorul  Patak lipsea de la acea reuniune a notabilităţilor.  Chemat de urgenţă de unul dintre vechii lui pacienţi,  care nu-l aştepta decât pe el ca să păşească în lumea  de dincolo, promisese să vină, de îndată ce răposatul  nu avea să mai aibă nevoie de îngrijirea lui.

Aşteptându-l pe ex-infirmier, se discuta despre  gravul eveniment la ordinea zilei, iar asta în timp ce se  mănâncă şi se bea. Unora, Ionas le oferea acea fiertură sau prăjitură de porumb cunoscută sub numele de  „mămăligă”{28}, care nu este deloc neplăcută la gust,  dacă este muiată în lapte muls proaspăt. Pe alţii îi  îmbia cu o sumedenie de păhărele pline cu acele licori  tari, care curg precum apa prin gâtlejurile româneşti,  schnaps-ul{29} care nu costă nici doi bani şi jumătate  paharul şi, mai cu seamă, rachiul{30}, o ţuică aprigă, la  mare căutare pe meleagurile Carpaţilor.

Trebuie să menţionăm că hangiul Ionas ― conform  unui obicei al hanului ― nu servea decât la „farfurie”,  adică doar celor care luau loc la masă, întrucât  observase că cei care stăteau jos, consumau mai mult  decât cei care stăteau în picioare. Ori, în seara cu  pricina, afacerile promiteau să fie înfloritoare, de vreme  ce toate băncile erau căutate de muşterii. Aşa că Ionas, învârtindu-se printre mese, cu o stacană în  mână, de-abia prididea să umple paharele, care se  goleau, cât ai clipi din ochi.

Erau ceasurile opt şi jumătate, seara. Perorau de la asfinţit, fără să fi ajuns să se înţeleagă, asupra a ceea  ce aveau de făcut Dar, toţi aceşti oameni de treabă erau de acord într-o privinţă: dacă acel castel era  locuit de nişte necunoscuţi, devenea la fel de  primejdios pentru satul Werst, precum un depozit de  muniţii, aşezat la intrarea într-un oraş.

― E foarte greu! decretă, sentenţios, jupanul Colţ.

― Foarte grav! întări dascălul, între două pufăituri  din pipa de care nu se despărţea niciodată.

― Foarte grav! repetă asistenţa.

― Ceea ce este mai mult ca sigur, adăugă Ionas,  este că faima proastă a castelului aducea deja mari  neajunsuri ţinutului.

― Iar acum va fi şi mai rău! strigă dascălul Homrod.  ― Străinii treceau din ce în ce mai rar pe la noi...  replică, oftând jupanul Colţ.

― Iar acum, nu vor mai veni deloc! remarcă Ionas,  suspinând, la unison cu birăul.

― Mulţi locuitori se gândesc, deja, să plece, observă unul dintre lăutari.

― Eu sunt primul, interveni un  ţăran din  împrejurimi, o să plec, de îndată ce o să-mi vând via.

― Pentru care ai să mai aştepţi cumpărători,  moşule! ripostă hangiul.

Se vede unde ajunseră cu discuţia, aceste  preacinstite capete luminate. Fiecare stătea cu  spaima-n sân din pricina afurisitului de castel, dar,  dincolo de teamă, era gândul la interesele lor, legate  într-un mod atât de regretabil. S-a zis cu călătorii, şi  Ionas se vedea văduvit de o parte însemnată din  câştigul de la han. S-a zis cu străinii, şi jupanul Colţ trăgea ponoasele în ceea ce priveşte perceperea taxei  de trecere, a cărei cifră cobora, treptat. S-a zis cu  cumpărătorii de pământ în trecătoarea Vulcan, iar  proprietarii nu puteau să le mai vândă, chiar şi la un  preţ scăzut. Situaţia aceasta dura de ani de zile  şi  ameninţa să se agraveze. Într-adevăr, dacă aşa stăteau  lucrurile, atunci când spiritele castelului erau liniştite,  în asemenea măsură încât nu se lăsaseră niciodată zărite, ce va fi acum, când îşi manifestau prezenţa prin  acte materiale?

Ciobanul Frik se crezu, atunci, dator să spună, dar  cu un glas destul de şovăitor:

― Poate că ar trebui...?

― Ce? îl repezi jupanul Colţ.

― Să se ducă cineva, să vadă, stăpâne.

Se uitară unii la alţii, după care plecară ochii, iar  întrebarea nu-şi găsi răspuns.

Ionas fu acela care, adresându-se jupanului Colţ,  înnodă, din nou, vorba.

― Ciobanul dumitale, zise el, cu voce sigură, tocmai  ne-a arătat singurul lucru pe care-l avem de făcut.

― Să mergem