― Da, bunii mei prieteni, continuă hangiul. Dacă o  trâmbă de fum s-a ridicat deasupra donjonului,  înseamnă că s-a făcut focul, că o mână l-a aprins.

― O mână... de n-o fi o gheară! replică ţăranul cel  bătrân, clătinând din cap.

― Mână sau gheară, zise hangiul, n-are a face.  Trebuie să aflăm ce s-a întâmplat. E pentru prima oară când iese fum pe unul dintre hornurile castelului, de  când a plecat baronul Radu de Gorj...

― S-ar putea, totuşi să fi fost fum, fără ca nimeni  să-l fi zărit, sugeră jupanul Colt

― Iată ceea ce nu voi admite niciodată! strigă, cu  aprindere, dascălul Homrod.

― Este, dimpotrivă, foarte cu putinţă, remarcă birăul, de vreme ce n-am avut o lunetă, să ne putem  da seama ce se petrece la castel.

Remarca era îndreptăţită. Fenomenul ar fi putut să se petreacă de multă vreme  şi să fi scăpat chiar  şi  ciobanului Frik, oricât de ageri ar fi fost ochii acestuia.  Oricum, fie că respectivul fenomen era recent sau nu,  era în afară de orice discuţie că nişte fiinţe umane se  aciuaseră acum, la castel. Ori, faptul acesta reprezenta  o asociere cât se poate de supărătoare pentru locuitorii  din Vulcan şi Werst.

Dascălul Homrod consideră de datoria lui să aducă,  în sprijinul credinţei lui, o obiecţie:

― Făpturi omeneşti, prieteni?... Îngăduiţi-mi să mă îndoiesc. De ce s-ar fi gândit nişte făpturi omeneşti să se refugieze la castel, în ce scop, şi cum să fi ajuns  acolo?...

― Dar ce-ai vrea să fie aciuaţii ăştia? strigă jupanul  Colţ.

―Făpturi supranaturale, răspunse dascălul  Homrod cu o voce care impunea respect. De ce n-ar fi  duhuri, babe, spiriduşi, poate chiar unele dintre acele  ştime care iau înfăţişarea unor femei frumoase...

În timpul acestei enumerări, toate privirile se  aţintiseră spre uşa, spre ferestrele, spre vatra din sala  mare a hanului. Şi, într-adevăr, fiecare din cei de faţă se întreba dacă nu avea să vadă ivindu-se una dintre  nălucile evocate succesiv de învăţător.

― Totuşi, bunii mei prieteni, se încumetă să zică Ionas, dacă fiinţele acestea sunt năluci, nu-mi explic  de ce ar fi aprins focul, de vreme ce nu au nimic de  gătit...

― Şi vrăjitoriile lor?... întrebă ciobanul. Aţi uitat că e nevoie de foc ca să faci vrăji?

― Negreşit, adăugă învăţătorul, pe un ton care nu  admitea nici o replică.

Nimeni nu se gândi să-i conteste spusele, părerea  tuturor celor de faţă era că, fără nici o îndoială, făpturi  supranaturale, nu fiinţe umane, cotropiseră castelul  din Carpaţi, ca să-şi facă de cap acolo.

Până acum, Nicu Deac nu luase deloc parte la  conversaţie. Pădurarul se mărginise să asculte cu  luare-aminte ce spuneau unii şi alţii. Vechea cetăţuie,  cu zidurile sale misterioase, cu originea sa străveche,  cu aspectul său feudal, îi inspirase, întotdeauna, atât  curiozitate cât şi respect. Ba chiar, fiind foarte curajos,  deşi era la fel de credul ca oricare alt locuitor din  Vereşti, fusese ispitit, nu o dată, de gândul de a-l  vedea pe dinăuntru.

După cum e lesne de închipuit, Mioara îl abătuse  cu îndârjire de la un plan atât de primejdios. Că fusese  încercat de asemenea gânduri atunci când era de  capul lui, fie! Dar un logodnic nu-şi aparţine doar  sieşi; să te laşi dus de o pornire atât de necugetată ar  fi fost fapta unui nebun, sau a unuia căruia nu-i pasă de cei apropiaţi.  Şi totuşi, cu toate rugăminţile ei,  frumoasa fată se temea necontenit că pădurarul îşi va  pune planul în aplicare. Ceea ce o mai liniştea un pic,  era că Nicu Deac nu susţinuse sus şi tare că merge la  castel, fiindcă nimeni n-ar mai fi avut destulă autoritate asupra lui ca să-l oprească, nici măcar ea.  Ştia prea bine, era un flăcău dârz şi îndărătnic, care  nu-şi călca pentru nimic în lume cuvântul dat: „zis şi  făcut”. Aşa că Mioriţa ar fi murit de frică, dacă ar fi  putut bănui ce-i trecea, în acele clipe, prin minte  tânărului.

Totuşi, întrucât Nicu Deac păstra tăcerea,  propunerea păstorului nu fu revendicată de nimeni. Să faci o vizită la castelul din Carpaţi, acum, când era  bântuit, cine s-ar fi încumetat, doar dacă nu-i lipsea o  doagă?... Fiecare îşi descoperea cele mai întemeiate  motive să nu mişte un deget... Birăul nu mai era la  vârsta s-o pornească orbeşte la drum, bătând cărări  atât de abrupte... Dascălul avea  şcoala în grija lui,  Ionas, hanul de supravegheat, Frik, să-şi ducă oile la  păscut, ceilalţi ţărani să-şi vadă de gospodării, de vite  şi de fâneţe. Nu! Nici unul nu s-ar fi încumetat, în  ruptul capului, să se jertfească, repetându-şi, hotărât,  în sinea lui:

― Cine va avea îndrăzneala să se ducă la cetăţuie,  s-ar putea să nu se mai întoarcă în vecii vecilor!

În clipa aceea, spre marea groază a asistenţei, uşa  hanului se dădu, brusc, de perete. Dar nu era nimeni  altcineva decât doctorul Patak, pe care era greu să-l iei  drept una dintre ştimele pomenite cu atâta patos, de  dascălul Homrod.

Întrucât pacientul îi trecuse în lumea celor drepţi ― ceea ce făcea cinste perspicacităţii sale medicale, dacă nu talentului ― doctorul Patak alergase într-un suflet,  la reuniunea de la han.

― În sfârşit, iată-l, răcni jupanul Colţ.

Doctorul Patak se grăbi să împartă strângeri de  mâini tuturor, de parcă ar fi distribuit leacuri, şi, cu  un ton uşor ironic, strigă:

― Aşadar, prieteni, tot cetăţuia, tot cetăţuia  Necuratului vă frământă!... Oh! Laşilor!... Dar dacă aşa  i-a căşunat hardughiei  ăsteia hodorogite să pufăie,  lăsaţi-o să pufăie. Ce, dascălul Homrod nu pufăie cât e  ziua de lungă?... Într-adevăr, tot  ţinutul a albit de  groază!... N-am auzit vorbindu-se decât despre asta în  timpul vizitelor mele!... Strigoii au făcut focul acolo?...  Şi de ce nu, la urma urmei, dacă le curge nasul!... S-ar  părea că în luna lui mai e cam ger, în încăperile  donjonului... Dacă nu cumva s-au apucat să coacă pâine pentru cei de pe lumea cealaltă!... Ei!... Trebuie  să te hrăneşti, acolo, sus, dacă e adevărat că învii!...  Poate că sunt brutarii din ceruri, care au venit