Şi, în încheiere, urmă un şir de glume prea puţin pe  placul oamenilor din Vereşti pe care doctorul Patak le  turna pe nerăsuflate, cu o aroganţă de necrezut.

Îl lăsară să turuie, după care birăul îl întrebă:

― Şi zi aşa, doctore, nu dai nici o importanţă celor  care se petrec la cetăţuie?...

― Nici una, jupan Colţ.

― N-ai spus că eşti gata să mergi acolo,... dacă vei fi provocat?...

― Eu?... răspunse fostul infirmier, nu fără să lase  să se simtă că era uşor agasat de faptul că era pus  faţă-n faţă cu vorbele lui.

― Haide... Nu ai spus-o şi nu ai repetat-o? reluă dascălul, insistând.

― Am spus-o... fără îndoială... şi într-adevăr... dacă e vorba doar s-o repet...

― E vorba să o faci, i-o reteză Homrod.

― Să o fac?...

― Da... şi, în loc să te provocăm, ne mărginim să te  rugăm, adăugă jupanul Colţ.

― Dar, înţelegeţi-mă... prieteni... desigur... o  propunere ca aceasta...

― Ei bine, de vreme ce şovăi, ţipă hangiul, nu te  rugăm... te provocăm!

― Mă provocaţi?...

― Da, doctore, da!

― Ionas, mergi prea departe, interveni, împăciuitor,  birăul. Nu trebui să-l provocăm pe Patak... Ştim, cu  toţii că e un om de cuvânt... Şi ceea ce a spus, va şi  face, o va face fie şi numai pentru a fi de ajutor satului  şi întregului ţinut.

― Cum aşa, vorbiţi serios?... Vreţi să mă duc la castel? îngână doctorul, a cărui faţă rubicondă se  albise dintr-o dată.

― N-ai cum s-o-ntorci, îl lămuri, pe un ton  categoric, jupanul Colţ.

― Vă rog... bunii mei prieteni... vă rog... să chibzuim, aveţi bunăvoinţă!...

― Am chibzuit, deja, totul, i-o întoarse Ionas.

― Gândiţi-vă bine... La ce ne-ar sluji să merg întracolo... şi ce-aş putea descoperi?... Câţiva oameni de  treabă care s-au refugiat la castel... şi care nu supără pe nimeni...

― Ei bine, replică dascălul Homrod, dacă sunt  oameni de treabă, nu ai de ce să te temi de ei şi va fi  un prilej pentru tine să-ţi oferi serviciile.

― Dacă ar avea nevoie de mine, răspunse doctorul  Patak n-au decât să mă cheme, nu voi şovăi... credeţimă... să mă duc la castel. Dar nu mă deplasez fără să fiu chemat, iar vizitele mele nu sunt pe gratis...

― Vei fi plătit pentru munca ta, se grăbi să-l  liniştească în această privinţă jupanul Colţ, cu ora.

― Şi cine mă va plăti?...

― Eu... noi toţi, la preţul pe care îl ceri! îi răspunse  cea mai mare parte dintre muşteriii lui Ionas.

Era cât se poate de limpede că, în ciuda repetatelor  sale fanfaronade, doctorul nu se arăta deloc mai viteaz  decât compatrioţii săi din Vereşti. Iată că, după ce  făcuse pe liber-cugetătorul, după ce luase în zeflemea  legendele din parte locului, se afla acum într-o mare  încurcătură, neştiind cum să refuze serviciul cerut. Şi,  totuşi, să meargă la castelul din Carpaţi, chiar în  condiţiile în care i se plătea deplasarea, treaba asta nu  putea să-i convină, cu nici un chip. Încercă atunci să se folosească de argumentul potrivit căruia vizita sa nu  va avea nici un rezultat, că satul se va acoperi de  ridicoldelegându-lsăexplorezecetăţuia...  Demonstraţia sa nu avu nici un efect.

― Haide, doctore, mi se pare că nu ai de înfruntat  nici o primejdie, reluă dascălul Homrod, de vreme ce  nu crezi în duhuri.

― Nu... nu cred.

― Ori, dacă nu duhurile sunt cele care s-au întors  la castel, înseamnă că acolo s-au adăpostit doar nişte  oameni la fel ca noi şi vei face cunoştinţă cu ei.

Raţionamentul dascălului nu era lipsit de logică:  era greu să-l combaţi.

― Fie, Homrod, răspunse doctorul Patak, dar s-ar  putea să fiu reţinut la cetăţuie...

― Ceea ce înseamnă că vei fi bine primit, i-o  întoarse Ionas.

― Desigur; totuşi, dacă absenţa mea se prelungeşte,  şi cineva va avea nevoie de mine aici, în sat...

― Suntem sănătoşi tun cu toţii, răspunse jupanul  Colţ, şi nu mai e un singur bolnav în Werst, de când  ultimul tău client  şi-a luat bilet pentru lumea de  dincolo.

― Spune sincer... Eşti hotărât să pleci? îl întrebă hangiul.

― Pe legea mea, nu! răbufni doctorul. Oh! Nu că miar fi frică...  Ştiţi bine că nu cred o iotă din toate  scornelile astea... Adevărul e că mi se pare o prostie, o  întâmplare de mai mare râsul. Pentru că pe hornul  donjonului iese fum, fum care, poate, nici nu este  fum... Hotărât lucru... Nu!... Nu mă duc la castelul din  Carpaţi...

― Merg eu!

Era pădurarul Nicu Deac, care tocmai interveni în  conversaţie, aruncând aceste două cuvinte.

― Tu... Nicule? exclamă jupanul Colţ.

― Eu... dar numai dacă Patak mă însoţeşte.

Era un atac direct la adresa doctorului, ca să iasă din încurcătură

― Ce spui, pădurarule? replică el. Eu... să te  însoţesc?... Desigur, am face o plimbare plăcută...  amândoi... dacă ar avea vreun rost... şi dacă ne-am  putea încumeta... Haide, Nicule, ştii bine că nici măcar  drum n-a mai rămas pân-la cetăţuie... Nu vom putea  ajunge...

― Am spus că mă voi duce la cetăţuie, răspunse  Nicu Deac, şi de vreme ce am spus-o, mă voi duce.

― Dar eu... eu n-am spus-o!... strigă doctorul,  zbătându-se, de parcă ar fi fost înşfăcat de guler.

― Ba da... ai spus-o... nu-l slăbi Ionas.

― Da!... Da!... întări, într-un glas, adunarea.  Fostul infirmier, încolţit, nu ştia cum să iasă basma  curată. Ah! Cât de mult regreta că se legase, într-un  mod atât de important, prin rodomontadele{31} sale.

Niciodată nu îşi imaginase că ar putea fi luat în  serios, nici că va fi somat să-şi rişte viaţa... Acum nu  mai avea pe unde să scoată cămaşa, fără să ajungă bătaia de joc a Werstului  şi a Vulcanului; l-ar fi  batjocorit fără milă. Se hotărî, atunci, să facă haz de  necaz.

― Atunci... de vreme ce asta vi-e voia, o să-l  însoţesc pe Nicu Deac, deşi n-are nici un rost.

― Aşa...doctore Patak, aşa! intona corul băutorilor  de la „La Regele Matei”.