―Şi, pe când plecarea, pădurarule? întrebă doctorul Patak, cu o prefăcută nepăsare, care nu  reuşea să-i ascundă spaima.

― Mâine dimineaţă, răspunse Nicu Deac.  Cuvintele sale fură urmate de o tăcere destul de  îndelungată, ceea ce arăta cât de reală era emoţia de  care fuseseră cuprinşi jupanul Colţ şi ceilalţi. Paharele  fuseseră golite, blidele la fel şi, totuşi, nimeni nu se  ridica, nimănui nu-i dădea prin cap să părăsească sala  mare, deşi se făcuse târziu, nici să se ducă acasă. Aşa  că Ionas chibzui că momentul era cum nu se poate  mai nimerit să mai aducă un rând de  şnapsuri  şi  rachiuri...

Dintr-odată, un glas se făcu auzit destul de  desluşit în mijlocul tăcerii generale; şi iată cuvintele  care fură rostite domol:

― Nicu Deac, nu te duce mâine la cetăţuie!... Nu te  duce... sau ţi se va întâmpla o nenorocire!

Cine se exprimase în felul acesta?... De unde venea  glasul pe care nimeni nu-l cunoştea şi care părea să iasă dintr-o gură nevăzută?... Nu putea fi decât glasul  unui strigoi, un glas supranatural, un glas de pe  lumea cealaltă... Groaza atinse cotele maxime. Nu  îndrăzneau să se privească, nu îndrăzneau să scoată o  vorbă...

Cel mai curajos  ― Nicu Deac, desigur ― vru să afle  despre ce este vorba. Nu putea exista nici o îndoială că vorbele fuseseră rostite în sală. Şi, mai întâi, pădurarul  se apropie cu îndrăzneală de sipet şi-l deschise. Gol.  Se duse să cerceteze încăperile care dădeau în sală.  Pustii, împinse uşa hanului, ieşi afară, apoi străbătu  terasa, până la uliţa mare. Nici ţipenie.

Câteva clipe mai târziu, jupanul Colţ, dascălul  Homrod, doctorul Patak, Nicu Deac, oierul Frik şi toţi  ceilalţi părăsiră hanul, lăsându-l singur pe hangiul  Ionas care se grăbi să învârtă, de două ori, cheia în  broască.

În noaptea aceea, ca şi cum ar fi fost ameninţaţi de  o arătare de pe altă lume, locuitorii Werstului se  ferecară zdravăn în casele lor...

Satul era gâtuit de spaimă.

Capitolul V

În ziua următoare, pe la nouă dimineaţa, Nicu Deac  şi doctorul Patak erau gata de plecare. Intenţia  pădurarului era să urce prin trecătoarea Vulcan,  îndreptându-se pe drumul cel mai scurt spre cetăţuia  suspectă.

După nemaipomenita întâmplare cu hornul  donjonului care scotea fum, după nemaipomenita  întâmplare cu glasul pogorât de nicăieri în sala  hanului La Regele Matei, nu e de mirare că populaţia  părea să-şi fi pierdut minţile. Câţiva dintre  ţigani  spuneau deja că-şi vor lua tălpăşiţa. În toate casele nu  se vorbea decât despre acest lucru ― şi încă pe şoptite.  Încercaţi, aşadar, să puneţi la îndoială că nu-şi vârâse  Necuratul coada, în ceea ce priveşte fraza atât de  ameninţătoare pentru pădurar. Fuseseră de faţă, la  hanul lui Ionas, cam cincisprezece martori, oameni  dintre cei mai demni de crezare, care auziseră ciudatele cuvinte. Să pretinzi că fuseseră victimele  unei iluzii, unei amăgiri a simţurilor, lucrul acesta nu  stătea în picioare. Nici o îndoială în privinţa asta; Nicu  Deac personal, pe nume, prevenit că i se va întâmpla o  nenorocire, dacă se va încăpăţâna în planul lui de a  cerceta castelul din Carpaţi.

Şi, totuşi, tânărul pădurar se pregătea să părăsească Werstul, ba încă fără să i-o ceară nimeni.  Într-adevăr, oricât de profitabil ar fi fost pentru  jupanul Colţ să dezlege misterul cetăţuii, oricât de  avantajos ar fi fost pentru sat să afle ce se întâmplă,  fuseseră făcute demersuri insistente pentru ca Nicu  Deac să revină asupra hotărârii sale. Nenorocită,  deznădăjduită, cu frumoşii ei ochi înecaţi în lacrimi,  Mioriţa îl implorase să nu stăruie în această aventură.  Era deja grav, înainte de avertismentul proferat de  voce. După avertisment, era o nebunie. Şi iată că, în  ajunul căsătoriei sale, Nicu Deac îşi pusese în gând săşi primejduiască viaţa într-o asemenea încercare, iar  logodnica sa, care i se târa la picioare, nu izbutea să-l  oprească...

Nici mustrările prietenilor, nici plânsetele Mioriţei,  nu reuşiră să-l înmoaie pe pădurar. Ceea ce, dealtfel,  nu surprinse pe nimeni. I se cunoştea cerbicia, se ştia  cât este de dârz şi de neînduplecat, ca să nu spunem  căpos. Spusese că va merge la castelul din Carpaţi şi  nimic nu-l mai putea împiedica  ― nici măcar acea  ameninţare care-i fusese adresată direct. Da! Se va  duce la cetăţuie, chiar de-ar fi fost să nu se mai  întoarcă niciodată.

Când sosi ceasul plecării, Nicu Deac o strânse  pentru ultima oară la piept pe Mioriţa, în vreme ce  sărmana fată se închina unindu-şi trei degete, cel  mare, arătătorul  şi cel mijlociu, după o datină românească străveche, care cinsteşte Sfânta-Treime...

Şi doctorul Patak?... Ei bine, doctorul Patak, după ce fusese pus în faţa faptului împlinit, se zbătuse să scape, dar în zadar. Tot ceea ce ar fi putut spune,  spusese!... Toate obiecţiile imaginabile le făcuse!...  Invocase acel ultimatum atât de categoric, de a nu  călca pragul castelului, auzit foarte clar...

― Ameninţarea aceasta nu mă priveşte decât pe  mine, să mărginise să-i răspundă Nicu Deac.

― Şi dacă se-ntâmplă vreo nenorocire, pădurare,  răspunse doctorul Patak, eu o să scap nevătămat?

― Vătămat, nevătămat, ai făgăduit să mergi cu  mine la castel şi vei merge, pentru că eu merg.

Înţelegând că nimic nu-l va opri să-şi  ţină făgăduiala, locuitorii Werst-ului îi dădură dreptate  pădurarului în această privinţă. Era mai bine ca Nicu  Deac să nu pornească singur într-o asemenea  călătorie. Aşa că, preaîntristatul doctor, simţind că nu  mai poate da înapoi, pentru că şi-ar fi compromis  situaţia şi s-ar fi făcut de ruşine, după lăudăroşeniile  sale obişnuite, se resemna, cu groaza-n suflet. Era, de  altminteri, cât se poate de hotărât să profite de cel mai  mic obstacol apărut în drum, pentru a-l obliga pe  tovarăşul său să facă stânga-mprejur.

Aşadar, Nicu Deac  şi doctorul Patak plecară, iar  jupanul Colţ, dascălul Homrod, Frik, Ionas, îi  petrecură până unde cotea drumul mare, iar acolo se  opriră.

Din locul acela, jupanul Colţ îşi flutură, pentru  ultima dată, luneta ― de care nu se mai despărţea ― în  direcţia cetăţuii. Nici urmă de fum nu se arăta ieşind  din hornul donjonului, aşa că era foarte uşor să priveşti în zarea foarte curată a