acelei frumoase  dimineţi de primăvară. Trebuia să tragi concluzia că oaspeţii naturali sau supranaturali ai castelului  spălaseră putina, văzând că pădurarul nu ţine seama  de ameninţările lor? Aşa gândiră unii, şi era un motiv  ca treaba să fie dusă până la capăt, spre deplina  mulţumire a celor doi.

Îşi strânseră mâinile şi Nicu Deac, urmat de doctor,  dispăru în colţul trecătorii.

Tânărul pădurar era în  ţinută de inspecţie:  caschetă cu ceaprazuri, cu cozoroc lat, vestă cu  centiron, cu cuţitul vârât în teacă, pantaloni bufanţi,  cizme potcovite, cartuşieră la spate, puşca lungă pe  umăr. Avea faima îndreptăţită de trăgător foarte iscusit  şi cum, în lipsă de huhurezi, puteau da peste acei  hoinari care bat graniţa, sau peste vreun urs pus pe  rele, era cât se poate de prudent din partea lui să fie în  măsură să se apere.

În ceea ce-l priveşte pe doctor, socotise de datoria  lui să se înzestreze cu o rablă de pistol cu cremene,  care rata trei focuri din cinci. Era, de asemenea,  înarmat cu o secure pe care i-o înmânase tovarăşul  său, întrucât era de aşteptat să fie nevoiţi să-şi  croiască drum prin hăţişurile dese ale Pleşei. Ocrotit  de o pălărie de câmpean cât roata carului,  încotoşmănat într-o manta groasă de călătorie, închisă până-n gât, era încălţat cu cizme straşnic potcovite, şi  totuşi echipamentul acesta stânjenitor nu l-ar fi  împiedicat s-o rupă la goană mâncând pământul,  făcându-se nevăzut cât ai clipi din ochi, în caz de  primejdie.

Nicu Deac şi el nu uitaseră, de asemenea, să-şi ia şi  câteva provizii în desagă, pentru a-şi putea prelungi, la  nevoie, cercetarea.

După ce trecură de colţul drumului, Nicu Deac şi  doctorul Patak merseră mai multe sute de paşi de-a  lungul Doinei, urcând pe malul ei drept. Dacă ar fi  urmat drumul care trece prin râpele masivului, s-ar fi  abătut, prea mult, spre vest. Ar fi fost mai bine pentru  ei să poată continua să meargă de-a lungul albiei  torentului, ceea ce ar fi micşorat distanţa cu o treime,  fiindcă Doina izvorăşte din încreţiturile podişului  Orgall. Dar, practicabil la început, malul, surpat adânc  şi închis de stânci înalte, nu le-ar mai fi îngăduit apoi,  cu nici un chip, nici măcar să se strecoare.

Era nevoie, deci, s-o taie, pieziş, spre stânga, chiar  dacă ar fi trebuit să o ia înapoi spre castel, după ce vor  fi trecut de zona inferioară a pădurilor Pleşei. Era,  dealtfel, singura latură prin care se putea pătrunde în  cetăţuie. Pe vremea când era locuită de Radu de Gorj,  satul Werst, trecătoarea Vulcan şi valea Jiului valah  erau legate între ele printr-un drumeag îngust, care  fusese croit urmărind această direcţie. Dar, năpădită,  de ani, de vegetaţie lăsată să crească în voie, şi astupat  de mărăcinişul încâlcit, în zadar ai fi căutat urma unei  poteci, sau a unei cărărui, cât de îngustăşi  întortocheată ar fi fost ea.

În momentul în care trebuiau să se desprindă de  albia Doinei, plină de vuietul apelor, Nicu Deac se opri  să se orienteze. Deja, castelul nu se mai zărea. Aveau  să-l vadă din nou, de-abia după ce vor ajunge dincolo  de perdeaua de păduri, înşiruite în trepte pe pantele  joase ale muntelui, dispoziţie proprie întregului sistem  orografic al Carpaţilor. În lipsa reperelor, nu părea  deloc o treabă uşoară să determini direcţia. Puteai s-o  stabileşti după poziţia soarelui, ale cărui raze atingeau  uşor crestele îndepărtate dinspre sud-est.

― Vezi, pădurarule, spuse doctorul, vezi... Nu e nici  măcar drum sau, mai bine zis, nu mai e!...

― Va fi, răspunse Nicu Deac.

― Uşor de spus, Nicule...

― Şi uşor de făcut, Patak.

― Aşadar, eşti la fel de hotărât?...

Pădurarul se mulţumi să răspundă doar printr-un  semn afirmativ şi o porni printre copaci.

În momentul acela, doctorul fu încercat de-o aprigă dorinţă de a face calea întoarsă; dar tovarăşul lui, care  tocmai se întorsese spre el, îi aruncă o privire atât de  hotărâtă, încât viteazul nostru nu socoti nimerit să rămână în urmă.

Doctorul Patak mai păstra încă o ultimă speranţă:  că Nicu Deac nu va întârzia să se rătăcească în  mijlocul labirintului acestei păduri, unde slujba lui nul adusese niciodată. Dar nu lua în calcul acel fler  miraculos, acel instinct profesional, acea înzestrare  „animală”, ca să zicem aşa, care îţi îngăduie să te  călăuzeşti după cele mai neînsemnate indicii  ― orientarea ramurilor într-o direcţie anume, denivelarea  solului, culoarea scoarţei copacilor, nuanţa diferită a  muşchiului, după cum e expus vânturilor din sud, sau  din nord. Nicu Deac era prea priceput în meseria lui, şi  o practica având o perspicacitate mult prea mare, ca  să se piardă vreodată, chiar  şi într-o regiune  necunoscută. În ţara lui Cooper ar fi fost demnul rival  al lui Ciorap-de-Piele, sau Chingachgook{32}.

Şi totuşi străbaterea zonei împădurite avea să-i  pună la grea încercare. Ulmi, fagi, unii dintre acei  arţari numiţi „falşi platani”, stejari superbi, se înălţau  în primele rânduri, până la treapta ocupată de  mesteceni, de pini şi de brazi, masaţi pe culmile cele  mai înalte, în stânga trecătorii. Minunaţi erau copacii  aceştia, cu trunchiurile lor puternice, cu crengile  încălzite de seva proaspătă, cu frunzişul des,  împletindu-se într-o coroană de verdeaţă, prin care  lumina soarelui nu reuşea să răzbată.

Totuşi, s-ar fi putut strecura destul de uşor,  aplecându-se pe sub crengile joase. Dar, câte obstacole  erau la suprafaţa solului şi de câtă muncă era nevoie  ca să îndepărtezi vegetaţia, să o cureţi de urzici şi de  mărăcini, ca să te păzeşti de puzderia de ţepi, gata săţi ciupească pielea, la cea mai mică atingere. Nicu  Deac nu era el omul care să se sinchisească de atâta  lucru şi, atâta vreme cât putea înainta prin pădure, nu  se lăsa speriat de câteva zgârieturi, acolo. Este  adevărat însă că, în aceste condiţii, nu puteau înainta  decât foarte încet împrejurare supărătoare, căci Nicu  Deac  şi doctorul Patak erau interesaţi să ajungă la  cetăţuie după-amiază. Avea să fie destulă lumină ca  să-l poată vizita, ceea ce urma să le îngăduie să se  întoarcă la Werst, înainte de căderea nopţii.

Aşa că, mânuind de zor securea, pădurarul se  străduia