să-şi croiască drum prin adâncul acestui  spinăriş înţesat de baionete vegetale, în care piciorul  călca pe un teren accidentat, desfundat, dibuind  printre cocoaşele rădăcinilor şi buturugilor de care se  împiedica, dacă nu chiar afunda, într-un strat umed  de frunze uscate pe care vântul nu le mătura  niciodată. O sumedenie de păstăi explodau ca nişte  mici bombe vegetale, spre marea spaimă a doctorului,  care tresărea la fiecare detunătură, privind în stânga  şi-n dreapta, întorcându-se ca muşcat de şarpe, când  câte un curmei i se agăţa de veşminte, ca o gheară care ar fi vrut să-l oprească în loc. Nu! Nu era deloc  liniştit, bietul de el! Dar, acum, n-ar fi îndrăznit să se  întoarcă de unul singur, şi se străduia să se ţină cât  mai aproape de nărăvaşul lui tovarăş.

Uneori, în pădure se deschideau luminişuri  capricioase. O ploaie de lumină se revărsa peste ele.  Perechi de berze negre, tulburate în singurătatea lor,  se ridicau de pe crengile înalte  şi îşi luau zborul,  bătând puternic din aripi. Străbaterea acestor  luminişuri făcea ca drumul să fie şi mai obositor. Se  îngrămădiseră acolo, într-adevăr, ca un joc enorm de  maroco, copacii doborâţi de furtună sau de bătrâneţe,  de parcă toporul unui tăietor de lemne le-ar fi dat  lovitura de moarte. Zăceau acolo trunchiuri uriaşe,  măcinate de putregai, pe care nici o unealtă nu avea să le mai despice în buşteni şi nici o căruţă nu avea să le  mai care, până la albia Jiului valah. În faţa acestor  obstacole anevoie de trecut, uneori, imposibil de ocolit,  Nicu Deac  şi tovarăşul lui aveau mult de furcă. Dacă tânărul pădurar, sprinten, mlădios şi viguros, reuşea  să le dea de capăt, doctorul Patak, cu picioarele lui  scurte, burdihanul revărsat, cu răsuflarea tăiată, cu  inima bătând să-i spargă pieptul, nu putea evita  căzăturile, silindu-l pe tovarăşul lui să-i vină în ajutor.

― O să vezi Niculae, că-n cele din urmă, o să-mi  rup ceva! se văita el.

― Te dregi tu.

― Haide, pădurarule, fii om de înţeles... Nu trebuie  să te înverşunezi când nu se mai poate!

Aş! Nicu Deac era deja în faţă, iar doctorul, fără să obţină nimic, se grăbea să i se alăture.

Direcţia urmată până atunci era, într-adevăr, cea  nimerită pentru a ajunge la cetăţuie? Greu de spus.  Totuşi, de vreme ce terenul nu înceta să urce, erau  îndreptăţiţi să creadă că se căţărau spre marginea  pădurii, pe care o atinseră la orele trei după-amiaza.

De aici încolo se aşternea, până la podişul Orgall, o  pânză de copaci verzi, mai răsfiraţi pe măsură ce  versantul masivului câştiga în altitudine. În locul  acela, Doina se ivea din nou printre stânci, fie că torentul deviase, fie că Nicu Deac schimbase direcţia  spre el. Lucrul acesta îi dădu tânărului pădurar  certitudinea că nu greşise drumul, întrucât râuleţul  părea să ţâşnească din măruntaiele podişului Orgall.

Nicu Deac nu-i putu refuza doctorului un ceas de  odihnă pe malul apei. Stomacul îşi cerea dealtfel  dreptul, la fel de imperios ca şi picioarele. Desagii erau  plini cu de toate, plosca doctorului şi cea a lui Nicu  Deac ― pline cu rachiu. Pe deasupra, o apă curată şi  proaspătă, limpezită de prundişul din adâncuri, curgea  la câţiva paşi. Ce-şi putea dori mai mult?  Consumaseră multă energie, se cuvenea să pună la  loc.

De la plecarea lor, doctorul nu avusese deloc  răgazul de a discuta cu Nicu Deac, care i-o lua mereu,  înainte. Dar îşi scoase pârleala, de îndată ce se aşezară amândoi pe malul Doinei. Dacă unul era puţin locvace,  celălalt era, din toată inima, vorbăreţ. Ţinând seama  de asta, nu se va mira nimeni că întrebările erau foarte  lungi, iar răspunsurile foarte scurte.

― Să stăm puţin de vorbă, pădurare, serios, îl îmbie  doctorul.

― Te ascult, îi răspunse Nicu Deac.

― Cred că dacă am făcut popas în locul acesta, lam făcut ca să prindem puteri.

― Nimic mai adevărat.

― Înainte de a ne întoarce la Werst...

― Dimpotrivă... Înainte de a merge la castel.

― Haide, Nicule, au trecut ore de când mergem  întruna şi de-abia suntem la jumătatea drumului...

― Ceea ce arată că nu avem vreme de pierdut.

― Dar va fi noapte când vom ajunge în faţa cetăţii,  şi, după cât te cunosc, pădurare, n-ai să fii atât de  lipsit de minte, ca să te încumeţi să intri, fără să vezi  bine pe unde calci; va trebui să aşteptăm să se facă ziuă...

― Vom aştepta.

― Aşadar, nu vrei să laşi de-o parte gândul ăsta  smintit?...

― Nu.

― Cum aşa? Iată-ne la capătul puterilor, având  mare nevoie de-o masă ca lumea, într-o casă ca lumea,  şi de-un pat bun într-o odaie bună, iar tu te gândeşti  să-ţi petreci noaptea sub cerul liber?...

― Da, dacă vom fi împiedicaţi să pătrundem în  castel.

― Şi, dacă nu vom fi împiedicaţi?

― O să înnoptăm în încăperile donjonului.

― În încăperile donjonului! strigă doctorul Patak.

― Chiar aşa!

― Crezi, pădurare, că voi primi să petrec o noapte  întreagă înăuntrul acestei cetăţui blestemate?

― Fără îndoială, dacă nu cumva ţi-e mai bine să rămâi singur afară.

― Singur, pădurare!... Nu aşa ne-am înţeles şi, dacă trebuie să ne despărţim, mi-ar place s-o facem aici, ca  să mă pot întoarce în sat!

― De înţeles, doctore, ne-am înţeles să mă urmezi  oriunde mă voi duce!...

― Ziua, da!... Noaptea, nu!

― Ei bine, n-ai decât să pleci  şi caută să nu te  rătăceşti în codru.

Să se rătăcească, într-adevăr asta îl neliniştea pe  doctor. Lăsat în voia soartei, fără obişnuinţa ocolurilor  nesfârşite prin inima pădurilor Pleşei, nu se simţea în  stare s-o apuce pe drumul spre Werst. Dealtfel, să fie  singur pe timpul nopţii ― o noapte, poate neagră, ca  păcura ― să coboare povârnişurile din trecătoare cu  riscul de a se prăbuşi într-o râpă, astea nu erau deloc  lucruri care să-l încânte. Chiar de ar fi fost să nu  escaladeze deloc curtina, la apusul soarelui, şi dacă pădurarul se va încăpăţâna să o facă, tot era mai bine  să-l urmeze până la poalele