―Ştii bine, dragă Nicule, reluă el, că nu  aş consimţi niciodată să mă despart de tine... De vreme  ce ţii atât de mult să ajungi la castel, nu sunt eu omul  care să te lase singur.

― Bine le zici, doctore Patak şi, cred că ar trebui să te opreşti aici.

― Nu încă... doar o vorbă...

― Spune...

― Dacă e noapte atunci când ajungem, făgăduieştemi că nu vei încerca să pătrunzi în castel...

― Ceea ce îţi făgăduiesc, doctore, este că nu voi  precupeţi nimic ca să intru acolo, că nu voi da un pas  înapoi, până nu voi descoperi ce se întâmplă înăuntru.

― Ce se întâmplă, pădurare! exclamă doctorul  Patak, ridicând din umeri. Dar ce-ai vrea să se  întâmple?...

― Habar n-am, însă, cum m-am hotărât să aflu, voi  afla...

― Numai să poţi ajunge acolo, la castelul  ăla  blestemat! bombăni doctorul, în lipsă de orice alt  argument. Ori, dacă stau să judec după încercările  prin care am trecut până aici şi după timpul pe care ni  l-a luat să străbatem pădurile de pe Pleşa, ziua se va  sfârşi înainte de-a apuca să dăm ochii cu el...

― Nu cred, i-o reteză Nicu Deac. În vârful muntelui,  brădişul e mai puţin încâlcit de hăţişuri decât pădurile  astea bătrâne de ulmi, de arţari şi de fagi.

― Dar, urcuşul va fi abrupt!

― Ce dacă, de vreme ce se poate urca.

― Dar, am auzit că în preajma podişului Orgall te  poţi întâlni cu urşii!

― Eu am puşca mea, iar tu ai pistoletul ca să te  aperi, doctore.

― Dar, dacă se lasă noaptea, riscăm să ne rătăcim  în beznă!

― Nu, căci avem acum o călăuză care, nădăjduiesc,  nu ne va mai părăsi.

― O călăuză? strigă doctorul.

Şi se ridică brusc, aruncând priviri neliniştite în  jurul lui.

― Da, răspunse, Nicu Deac, de-acum încolo Doina  ne va fi călăuză. Va fi de ajuns să urcăm pe malul ei  drept, ca să ajungem chiar pe creasta de unde  izvorăşte. Cred, deci, că, în mai puţin de două ceasuri,  vom fi la poarta cetăţuii, dacă pornim, fără să mai  zăbovim, la drum.

― În două ceasuri, de n-ar fi şase!  ― Haide, eşti gata?...

― Aşa repede, Nicule, aşa repede!... Dar de-abia  dacă au trecut câteva minute de când ne-am aşezat!  Câteva minute care fac o jumătate de ceas.

― Pentru ultima oară, te întreb eşti gata?

― Gata... când îmi simt picioarele ca de plumb...  Ştii bine că n-am ţurloaiele tale de pădurar, Nicule!...  Mi s-au umflat picioarele, şi e o cruzime din partea ta  să mă sileşti să te urmez...

― La urma urmei, mă plictiseşti, Patak! Îţi dau voie  să mă părăseşti! Călătorie sprâncenată!

Şi Nicu Deac se ridică.

― Pentru numele lui Dumnezeu, pădurare, strigă,  înfricoşat, doctorul, ascultă-mă!

― M-am săturat să-ţi ascult neroziile!

― Haide, dacă tot s-a făcut târziu, de ce să nu  rămânem în locul acesta, de ce să nu ne ridicăm  tabără la adăpostul copacilor de aici?... Pornim din  nou la drum mâine, în zori,  şi vom avea toată dimineaţa să ajungem pe podiş...

― Doctore, răspunse Nicu Deac, îţi repet că am de  gând să-mi petrec noaptea în cetăţuie.

― Nu! strigă doctorul, nu... n-o vei face, Nicule!... No să te las eu...

― Tu?

― O să mă agăţ, de tine.. .O să te trag!... O să te  bat, dacă va fi nevoie...

Nu mai ştia ce spune, bietul Patak.

În ceea ce-l priveşte pe Nicu Deac, acesta nu  catadicsi nici măcar să-i răspundă şi, după ce-şi puse  cureaua puştii în bandulieră, făcu câţiva paşi,  îndreptându-se spre malul Doinei.

― Aşteaptă... aşteaptă! strigă, jalnic, doctorul. Ce  om al naibii!... O clipă, doar... Am picioarele înţepenite,  nu-mi mai simt încheieturile...

Nu întârzie totuşi săşi le simtă, fiindcă exinfirmierul se văzu nevoit să dea zdravăn din picioarele  lui scurte ca să-l ajungă din urmă pe pădurar, care  nici măcar nu întoarse capul.

Sefăcuseră ceasurile patru. Razele soarelui,  atingând în treacăt piscul Pleşei, care n-avea să întârzie să le oprească, luminau, revărsându-se pieziş,  vârfurile brazilor. Nicu Deac avea mare dreptate să se  grăbească, pădurea întunecându-se, la asfinţit, în  câteva clipe.

Ciudate şi stranii sunt pădurile acestea, în care se  adună rusticele esenţe alpine. În locul copacilor  strâmbi, răsuciţi, aplecaţi, se înălţă în largul lor,  trunchiuri drepte, desfrunzite, până la cincizeci-şaizeci  de paşi deasupra rădăcinilor, trunchiuri fără noduri,  care îşi întind ca o boltă verdeaţa lor veşnică. Puţin  mărăciniş, puţine ierburi încâlcite la poale. Rădăcini  lungi târându-se aproape la nivelul solului, ca nişte  şerpi amorţiţi de frig. Pământul căptuşit cu un muşchi  gălbui şi cu firul scurt, însăilat cu crenguţe uscate şi  presărat cu conuri, care pocnesc sub tălpi. O pantă abruptă, brăzdată de mici ace cristaline, ale căror  vârfuri ascuţite pătrund prin pielea cea mai groasă.  Aşa că înaintarea prin brădiş fu anevoioasă, pe o  distanţă de un sfert de milă. Pentru a escalada aceste  blocuri de piatră îţi trebuiau o mlădiere a mijlocului, o  rezistenţă a genunchilor  şi o siguranţă a membrelor  care-i lipseau de-acum doctorului Patak. Dacă ar fi  fost singur, Nicu Deac n-ar fi avut nevoie decât de un ceas, dar, aşa, pierdu trei, împiedicat de tovarăşul lui,  oprindu-se să-l ajute să se caţere pe vreo rocă prea  înaltă, cu picioarele lui scurte. Doctorul n-avea decât o  singură teamă cumplită: o să rămână singur, în  mijlocul acestei pustietăţi sumbre.

Totuşi, dacă pantele erau din ce în ce mai greu de  urcat, copacii începeau să se rărească pe coama înaltă a Pleşei. Nu mai alcătuiau decât pâlcuri răsfirate, de  dimensiuni modeste. Între ele se zărea linia munţilor  care se desena în arierplan şi ale căror contururi se  desluşeau, încă, în aburul înserării.

Torentul Doinei{33} pe care pădurarul nu încetase săl urmeze până atunci şi care se micşorase treptat, fiind  de-acum doar un râuleţ, trebuia să-şi afle izvorul nu  prea departe.

La câteva sute de paşi deasupra ultimelor cute ale  terenului se