Nicu Deac ajunse în sfârşit, pe podiş, după o ultimă opintire, care-l aduse pe doctor la starea de masă inertă. Sărmanul om nu avu puterea să se mai târască încă douăzeci de paşi şi se prăbuşi secerat, ca un bou  doborât de ghioaga măcelarului.

Nicu Deac de-abia dacă simţea oboseala acestei  ascensiuni dificile. În picioare, nemişcat, mânca din  ochi castelul din Carpaţi, de care niciodată nu se  aflase atât de aproape. În faţa ochilor lui se întindea o  incintă crenelată, apărată de un şanţ adânc, a cărei  unică punte era rezemată de o poternă, încadrată de  un  şir de bolovani. În afara zidurilor, întreaga  suprafaţă a podişului Orgall era cufundată în tăcerea  neclintită a pustietăţii.

Puţina lumină de la sfârşitul zilei îţi îngăduia să îmbrăţişezi cu privirea întregul castel, ale cărui muchii  se estompau, înghiţite de umbrele înserării. Nici un  suflet de om nu se zărea deasupra parapetului  curtinei, nici  ţipenie pe platforma superioară a  donjonului, nici ţipenie pe terasa circulară de la etaj.  Nici un fir de fum nu se încolăcea în jurul  extravagantei giruete, roase de o rugină seculară.

― Ei bine, pădurarule, întrebă, triumfător, doctorul  Patak, eşti de acord cu mine că este imposibil să treci  peste şanţ, să cobori puntea, să deschizi poterna?

Nicu Deac nu-i răspunse. Îşi dădea mâhnit seama  că vor fi nevoiţi să facă un popas în faţa zidurilor  castelului. În plină beznă, cum ar fi putut coborî în  şanţ, ridicându-se apoi de-a lungul escarpei, ca să pătrundă în incintă? Fără doar  şi poate, cel mai  cuminte era să aştepte până-n zori, ca să se mişte pe  lumină.

Ceea ce şi fu hotărât, spre crunta dezamăgire a  pădurarului, dar, spre deplina satisfacţie a doctorului.

Capitolul VI

Cornul subţire al lunii, delicat ca o seceră de argint,  pierise imediat după apusul soarelui. Norii, veniţi  dinspre vest, stinseră, pe rând ultimele licăriri ale  asfinţitului. Întunericul cotropi încetul cu încetul  văzduhul, urcând din zonele joase. Bezna umplu  tabloul munţilor, iar formele cetăţuii se ascunseră curând sub vălul nopţii.

Dacă noaptea ameninţa să fie foarte întunecoasă,  nimic nu arăta că avea să fie tulburată de vreo mişcare  atmosferică, vijelie, ploaie, ori furtună. Ceea ce era o  fericire pentru Nicu Deac şi tovarăşul lui, siliţi să-şi  ridice tabăra sub cerul liber.

Nu exista nici un pâlc de copaci pe aridul podiş Orgall. Ici  şi colo, doar tufişuri pitice ce de-abia se  ridicau de la suprafaţa solului şi nu te puteau apăra  de frigul de peste noapte. Stânci cât pofteai, unele pe  jumătate îngropate, altele de-abia în echilibru, cărora  un brânci le-ar fi fost de-ajuns pentru a se rostogoli în  brădet.

De fapt, singura plantă care răsărea din belşug din  solul pietros era un soi de ciuline gros numit „ghimpe  rusesc”, ale cărui seminţe, spune Elisée Reclus, au fost  aduse, agăţate în coama lor, de caii moscoviţi, un „dar  de izbândă, pe care ruşii l-au făcut transilvănenilor”.

Acum, se punea problema să-şi găsească un loc  unde să aştepte să se facă ziuă şi care să-i ferească de  scăderea temperaturii, destul de însemnată la acea  altitudine.

― N-avem de unde alege... o să fie vai şi amar de  noi! şopti doctorul Patak.

― Hai, văicăreşte-te! se răsti Nicu Deac.

― Sigur că mă văicăresc! Ce loc plăcut să mă căptuşesc cu un guturai zdravăn, sau cu un  reumatism zdravăn, de care n-am să ştiu cum să mă lecuiesc!

Aceasta era o mărturisire făcută fără nici o ruşine  de fostul infirmier al postului de carantină. Ah! Cum  mai suspina după cuibuşorul lui din Werst, cu odaia  bine închisăşi patul bine căptuşit, cu perne  şi  macaturi!

Dintre stâncile risipite pe platoul Orgall trebuia  aleasă una, a cărei poziţie să ofere cel mai bun adăpost  împotriva vântului din sud-vest, care începea să pişte.  Ceea ce Nicu Deac şi făcu, şi curând doctorul veni să i  se alăture, în spatele unei stânci late, plată ca o poliţă în partea ei superioară.

Stânca în discuţie era una dintre acele bănci de  piatră, acum îngropată sub sipică şi saxifragă, des  întâlnite la răscruce de drumuri în provinciile valahe.  Pe lângă faptul că se poate odihni, aşezat pe ea,  călătorul are şi posibilitatea de a-şi potoli setea cu apa  dintr-un vas aflat pe bancă, reîmprospătată zilnic de  ţărani. Pe vremea când castelul era locuit de baronul  Radu de Gorj, pe bancă stătea un recipient pe care  slujitorii familiei aveau grijă să nu-l lase niciodată gol.  Dar în clipa de faţă, era mânjit de detritusuri{34},  căptuşit cu muşchi verzui, iar la cea mai mică lovitură s-ar fi prefăcut în pulbere.

La marginea băncii se înălţa un stâlp de granit,  rămăşiţă dintr-o veche cruce, ale cărei braţe mai erau  reprezentate pe stâlpul vertical doar printr-o  crestătură, pe jumătate  ştearsă. În calitatea sa de  liber-cugetător, doctorul Patak nu putea admite că

această cruce l-ar putea proteja de apariţii  supranaturale.  Şi totuşi, printr-o anomalie comună unui mare număr de necredincioşi, nu era departe de  a crede în diavol. Or, după mintea lui, Necuratul nu  era departe, el era acela care bântuia cetăţuia şi nici  poterna închisă, nici puntea ridicată, nici cortina  perpendiculară, nici şanţul adânc nu-l puteau  împiedica să iasă, dacă i se năzărea să vină să le  sucească gâtul la amândoi.

Şi, când se gândea că avea de petrecut o noapte  întreagă în asemenea condiţii, doctorul dârdâia de  spaimă. Nu! Era mai mult decât putea îndura orice  făptură omenească. Nici firile cele mai dârze n-ar fi  putut face faţă.

După care îi veni cu întârziere o idee ― idee care  nu-i trecuse prin cap când plecase din Werst. Era  marţi seara, şi în aceea zi oamenii din comitat se feresc  să iasă după apusul soarelui. Marţea, se ştie, e o zi  nefastă. Dacă e să dai ascultare tradiţiilor, s-ar putea  nimeri să dai nas în nas cu cine ştie ce duh rău, dacă te încumeţi să ieşi din casă. Aşa că, marţea nimeni nu  umblă, nici pe uliţă, nici pe drum, după asfinţit. Dar  iată că doctorul Patak se afla nu