numai afară din casă,  dar în apropierea unui castel bântuit, şi încă la douătrei mile de sat! Şi aici va fi nevoit să aştepte ivirea  zorilor... dacă se vor mai ivi vreodată! Într-adevăr,  parc-ar fi vrut să-l pună la încercare pe dracul!

În vreme ce se lăsa măcinat de asemenea gânduri,  doctorul Patak îl văzu pe pădurar scoţându-şi  netulburat din desagă o bucată de friptură rece, după ce trăsese o înghiţitură zdravănă din ploscă. Tot ce  avea mai bun de făcut, cugetă el, era să-i urmeze  pilda, ceea ce  şi făcu. O pulpă de gâscă, un codru  mare de pâine, totul stropit cu rachiu, cam de atât avu  nevoie ca să-şi refacă forţele. Dar, dacă reuşi să-şi  potolească foamea, nu reuşi să-şi potolească frica.

― Acum, să tragem un pui de somn, zise Nicu Deac,  de îndată ce-şi potrivi desaga la piciorul stâncii.

― Să tragem, pădurare!

― Noapte bună, doctore.

― Noapte bună, uşor de urat, dar tare mi-e teamă că asta are să se sfârşească rău...

Nicu Deac, neavând nici un chef de vorbă, nu-i  răspunse. Obişnuit, datorită meseriei, să doarmă în  pădure, se propti cum putu mai bine de banca de  piatră şi nu întârzie să adoarmă buştean. Aşa că doctorul nu putu decât să bodogăne printre dinţi,  ascultându-i răsuflarea liniştită.

În ceea ce-l privea, îi era imposibil să-şi anihileze,  fie  şi pentru câteva clipe, simţul auzului  şi simţul  văzului. În ciuda oboselii, nu contenea să arunce  priviri neliniştite în jur, nu contenea să ciulească urechile. Halucinaţii stranii născute din febra  insomniei îi bântuiau creierul. Ce încerca să zărească în negura nopţii? Totul şi nimic, umbrele mişcătoare  ale celor care-l înconjurau, norii despletiţi de deasupra  lui, silueta abia perceptibilă a castelului. Apoi, stâncile  de pe podişul Orgall, care i se păreau că se clatină,  prinse într-un soi de infernală sarabandă.  Şi daca  aveau să se urnească din loc, să o ia repede la vale, să se rostogolească peste cei doi nesăbuiţi, să-i strivească la poarta cetăţuii dincolo de pragul căreia le era cu  desăvârşire interzis să calce!

Se ridicase în capul oaselor, sărmanul doctor,  asculta acele zgomote care se propagă pe întinderea  podişurilor înalte, acel murmur neliniştit, susur,  geamăt  şi suspin, totodată. Auzea, de asemenea,  nictalopii {35} care atingeau în treacăt stâncile, cu un  fâlfâit frenetic de aripi, vârcolacii porniţi în zbor în  plimbările lor nocturne, două sau trei perechi de  sinistre cucuvele, al căror şuierat răsună ca un vaiet.  Atunci, muşchii i se contractau simultan, şi trupul îi  tremura ca varga, scăldat de o transpiraţie{36} rece ca  gheaţa.

Astfel se scurseră ore nesfârşite, până se făcu  miezul nopţii. Dacă ar fi putut discuta, dacă ar fi putut  schimba, din când în când, o vorbă, dând frâu liber  cârcotelilor sale, s-ar fi simţit mai puţin înfricoşat. Dar  Nicu Deac dormea, şi dormea neîntors.

Iată că bătu miezul nopţii  ― ceasul cel mai  înspăimântător între toate, ceasul nălucilor, ceasul  vrăjilor. Ce se petrecea oare? Doctorul se trezi,  întrebându-se dacă nu dormea într-adevăr, sau se afla  sub influenţa unui coşmar.

Într-adevăr, acolo, sus, i se păru că vede ― nu! văzu  într-adevăr  ― forme ciudate, scăldate într-o lumină spectrală, trecând dintr-o zare în alta, suind, lăsânduse în jos, coborând, deopotrivă cu norii. Ai fi zis că sunt o adunare de monştri, dragoni{37} cu coadă de  şarpe, hipogrifi{38}, krakeni{39} giganţi, vampiri enormi,  care se năpusteau, parcă ar fi năzuit sa-l înşface în  gheare, sau să-l înfulece, sfârtecându-l, cu fălcile lor.

Apoi, i se păru cum totul freamătă pe podişul  Orgall, stâncile, copacii care se înălţau în margine... Şi  nişte dangăte, repetate la mici intervale, îi ajunseră,  foarte limpede, la ureche.

― Clopotul, murmură el, clopotul cetăţuii!  Da, era, într-adevăr, clopotul din vechea capelă, şi  nu acela al bisericii din Vulcan, ale cărui sunete ar fi  fost purtate de vânt în direcţia contrară.

Şi, iată că dangătele sunt din ce în ce mai  năvalnice... Mâna care-l pune în mişcare nu trage  clopotul pentru un mort. E o toacă ale cărei detunături  gâfâite trezesc ecourile frontierei transilvane.

Auzind aceste vibraţii lugubre, doctorul Patak  începe să se zvârcolească de frică, fiind copleşit de o  panică nestăvilită, de o groază căreia nu i se poate  împotrivi, şi care-i dă fiori în tot trupul.

Darşi pădurarul a fost smuls din somn de  înfricoşătorul glas de clopot. S-a ridicat în capul  oaselor, în vreme ce doctorul Patak se pare că s-a  afundat în el însuşi.

Nicu Deac ciuleşte urechile şi încearcă să străpungă cu privirea întunericul de smoală, aşternut  peste cetăţuie.

― Clopotul ăsta!... Clopotul ăsta... repetă doctorul  Patak. Pun mâna-n foc că Necuratul e clopotarul!...

Hotărât lucru, sărmanul doctor, înnebunit de-a  binelea, crede de-acum în diavol, mai mult ca  niciodată.

Nemişcat, ca o stană de piatră, pădurarul nu-i  răspunse.

Deodată, nişte urlete, asemănătoare cu cele ale  sirenelor marine la intrarea în posturi, se dezlănţuie în  valuri năvalnice. Spaţiul e zguduit pe o rază întinsă de  şuieratul asurzitor.

Apoi, o lumină ţâşneşte din donjonul central, o  lumină intensă, împrăştiindu-şi razele pătrunzătoare,  şi orbindu-te cu strălucirea ei. Ce sursă produce  lumina aceasta puternică, ale cărei iradieri se preling,  ca nişte pânze lungi de apă scânteietoare, pe suprafaţa  podişului Orgall? Din ce cuptor se revarsă acest izvor  fotogen{40} care pare să pârjolească stâncile, scăldândule, totodată, într-o stranie paloare?

― Nicu, Nicu, strigă doctorul, uită-te la mine!... Nu  mai sunt, ca şi tine, decât un cadavru.

Într-adevăr,  şi pădurarul,  şi el, arătau ca de pe  lumea cealaltă, chipuri cadaverice, ochii stinşi, orbitele  goale, obrajii verzui, pătaţi cu cenuşiu  şi alb, părul  asemănător cu muşchiul crescut, după cum spune  legenda, pe creştetele spânzuraţilor...

Nicu Deac e uluit de ceea ce vede, ca şi de ceea ce  aude. Doctorul Patak, în culmea groazei, are muşchii  contractaţi, pielea de găină, părul zburlit, pupila  dilatată, corpul cuprins de o rigiditate tetanică{41}.  Precum zice poetul Contemplaţiilor{42}, „respiră spaima”!  Îngrozitorul fenomen ţinu un minut... un minut cel  mult. După care strania