Nici unul, nici celălalt nu mai căutară să doarmă,  doctorul încremenit, iar pădurarul în picioare, rezemat  de banca de piatră, aşteptând să se crape de ziuă.

La ce se gândea Nicu Deac în faţa acestor  fenomene, atât de evident supranaturale, după părerea  lui? Avea să rămână şi acum neclintit în hotărârea lui?  Se va încăpăţâna să continue temerara aventură?  Desigur, spusese că va pătrunde în cetăţuie, că va  explora donjonul... Dar nu era suficient că venise până sub zidurile ei de netrecut, că stârnise mânia  duhurilor şi provocase această perturbare a  elementelor? I se putea reproşa oare că nu-şi  respectase făgăduiala dacă avea să se întoarcă în sat,  fără a împinge încercarea până la a se aventura în  acest castel diabolic?

Brusc, doctorul se repezi la el, îl înşfacă de mână şi  încercă să-l tragă după el, repetând cu glas înăbuşit:

― Vino!... Vino!...

― Nu, răspunse Nicu Deac.

Şi la rândul lui, îl reţinu pe doctor, care se prăbuşi,  după acest ultim efort

În cele din urmă, noaptea trecu, dar pădurarul şi  doctorul erau atât de răvăşiţi încât nici unul, nici altul  nu-şi dăduseră seama de timpul scurs până la ivirea  zorilor. În memorie nu le rămăsese nimic din ceasurile  de dinaintea primelor licăriri ale dimineţii.

În clipa aceea, o linie trandafirie se desenă pe  creasta Parângului, în zarea dinspre răsărit, de  cealaltă parte a văii celor două Jiuri. O albeaţă uşoară se împrăştie la zenit, pe fondul cerului brăzdat, ca o  piele de zebră.

Nicu Deac îşi întoarse privirile spre castel. Îi văzu  formele accentuându-se puţin câte puţin, donjonul  ieşind din negura coborâtă de pe înălţimile trecătorii  Vulcan, capela, galeriile, curtina ţâşnind din ceţurile  nopţii, apoi, pe bastionul din colţ, se decupa fagul, al  cărui frunziş foşnea, în adierea zorilor.

Castelul arăta neschimbat. Clopotul era la fel de  neclintit, ca şi vechea giruetă feudală. Nici o şuviţă de  fum nu împodobea hornurile donjonului, ale cărui  ferestre se încăpăţânau să rămână închise. Câteva  păsări se învârteau în zbor deasupra platformei,  scoţând mici ţipete desluşite.

Nicu Deac îşi mută privirea spre intrarea principală a castelului. Puntea, sprijinită de golul uşii, închidea  poterna între cei doi pilaştri de piatră pe care era  încrustat blazonul baronilor de Gorj.

Pădurarul era aşadar hotărât să se achite până la  capăt de această misiune primejdioasă? Da, iar  evenimentele din cursul nopţii nu-i ştirbiseră hotărârea. „Zis şi făcut” era, după cum se ştie, deviza  lui. Nici vocea misterioasă care-l anunţase personal în  marea sală a hanului, nici inexplicabilele fenomene de  sunet  şi lumină, la care tocmai fusese martor, nu  aveau să-l oprească să treacă dincolo de zidul cetăţii.  Un ceas avea să-i fie de ajuns pentru a parcurge  galeriile, a vizita donjonul  şi, apoi, odată împlinită făgăduiala, era liber să ia calea întoarsă spre Werst,  unde putea ajunge înainte de prânz.

În ceea ce-l priveşte pe doctorul Patak, acesta nu  mai era decât o maşinărie neînsufleţită, nemaiavând  nici forţa de a se împotrivi, şi nici pe aceea de a voi. Se  deplasa în direcţia în care era împins. Dacă s-ar fi  prăbuşit, i-ar fi fost imposibil să se mai ridice.  Cumplita spaimă pe care o trăsese în noaptea aceea îl  buimăcise cu totul şi nu cârti în nici un fel, atunci  când pădurarul, arătând spre castel, îl îndemnă:

― Să mergem!

Şi totuşi se făcuse ziuă, iar doctorul ar fi putut s-o  ia înapoi, spre Werst, fără să-i fie teamă că s-ar putea  pierde prin codrii Pleşei. Dar, să nu-i fim recunoscători  că a rămas alături de Nicu Deac. Dacă nu-şi părăsi  tovarăşul ca s-o pornească pe drumul spre sat, lucrul  acesta se întâmplă doar pentru că nu mai era  conştient de ceea ce se petrece, doar pentru că nu mai  era decât un simplu trup, care se mişca în virtutea  inerţiei. Aşa că atunci când pădurarul îl mână spre  talazul şanţului, se lăsă mânat.

Acum se punea întrebarea: oare putea pătrunde  altfel în cetăţuie, decât folosind poterna? Era ceea ce  vroia să vadă Nicu Deac, aşa că mai întâi porni într-o  scurtă recunoaştere.

Curtina nu prezenta nici o spărtură, nici o  surpătură, care ar fi putut permite accesul în incintă.  Era chiar surprinzător că zidurile acestea vechi se  păstraseră într-o stare atât de bună ― ceea ce se  datora, probabil, grosimii lor. Părea imposibil să te  înalţi până la linia crenelurilor de deasupra lor, de  vreme ce dominau, de la vreo patruzeci de picioare,  şanţul. Se putea spune, prin urmare, că, în momentul  în care ajunsese în faţa Castelului din Carpaţi, Nicu  Deac avea să se lovească de obstacole de netrecut.

Dinfericire― sau din nefericire, pentru el  ― deasupra poternei exista un soi de fereastră îngustă,  mai degrabă o ambrazură{43}, unde se iţea, odinioară,  ţeava unei culevrine45. Aşa că, folosindu-se de unul  dintre lanţurile porţii care atârna până la pământ,  unui om sprinten nu i-ar fi fost prea greu să se caţere  până la acea ambrazură. Era îndeajuns de lată ca să te  poţi strecura prin ea şi, dacă nu cumva era zăbrelită pe dinăuntru, Nicu Deac ar fi putut pătrunde în curtea  cetăţii.

Pădurarul îşi dădu seama, din prima ochire, că nu  putea face altfel şi, drept urmare, însoţit de doctorul  care păşea ca în somn, coborî pieziş peretele şanţului.  Curând, ajunseră amândoi jos, pe pământul tare  presărat cu bolovani şi acoperit de buruieni. Nu prea  ştiau unde să pună piciorul, şi nici dacă nu cumva  prin ierburile lăsate să crească în voia lor în această groapă umedă, nu mişunau o puzderie de gângănii  veninoase.

În mijlocul şanţului şi paralel cu curtina se căsca  albia fostei rigole, uscată aproape în întregime, peste  care puteai trece dintr-un singur pas mare.

Nicu Deac nu îşi pierduse energia fizică şi morală şi  acţiona cu sânge rece, în vreme ce doctorul îl urma  supus, ca o vită dusă de funie.

După ce depăşiră rigola, pădurarul merse cam  douăzeci de paşi de-a lungul bazei curtinei, şi se