opri  sub poternă, în locul în care atârna lanţul. Ajutânduse de mâini şi de picioare, putea ajunge cu uşurinţă la  brâul de piatră, care ieşea în afară sub ambrazuri.

Evident, Nicu Deac nu avea pretenţia să-l oblige pe  doctorul Patak să-l însoţească în această escaladare.  Un om care atârna atât de greu nu putea fi în stare de  aşa ceva. Se mărgini, aşadar, să-l scuture zdravăn, ca  să se facă înţeles, şi îi recomandă să aştepte nemişcat  pe fundul şanţului.

Dar, odată rămas singur, iată că doctorul începu să înţeleagă ce se întâmplă cu el. Pricepu unde se afla,  privi în jurul său, îşi zări tovarăşul deja suspendat la  vreo douăsprezece picioare deasupra pământului  şi  atunci strigă cu glasul sugrumat de spaimă:

― Stai... Nicule... Stai!  Pădurarul nu-l luă în seamă.

― Coboară... coboară... de nu, plec! gemu doctorul,  izbutind să se ridice în picioare.

― N-ai decât! răspunse Nicu Deac.

Atunci, doctorul Patak, în culmea groazei, vru să urce zidul pieziş al şanţului, ca s-o pornească în sus,  până pe creasta platoului Orgall, după care s-o ia la  goană mâncând pământul, pe drumul spre Werst.

O, miracol în faţa căruia păleau chiar şi cele care  tulburaseră noaptea dinainte! Iată-l că nu se poate  clinti... Picioarele îi sunt ţintuite, ca şi cum ar fi prinse  în fălcile unei menghine... Poate să le urnească unul  după altul?... Nu!... Tocurile şi pingelele cizmelor i s-au  lipit de pământ... Să fi pus doctorul în mişcare arcurile  unei capcane?... E prea înnebunit ca să-şi dea  seama... Se pare că, mai degrabă, cuiele încălţărilor îl  împiedică să meargă.

Orice ar fi, bietul om e  ţinut pe loc... Pironit...  Nemaiavând nici puterea să strige, întinde disperat  mâinile... Ai zice că vrea să se smulgă din strânsoarea  cine  ştie cărui balaur, al cărui bot se ridică din  străfundurile pământului...

În vremea asta, Nicu Deac ajunsese la înălţimea  poternei  şi tocmai pusese mâna pe una dintre  ferecăturile în care era prinsă una dintre  ţâţânile  punţii...

Scoase un strigăt de durere; apoi, azvârlindu-se în  spate, ca şi cum ar fi fost trăsnit, alunecă de-a lungul  lanţului, de care se prinsese cu un ultim instinct şi se  rostogoli până în fundul şanţului.

― A spus bine vocea, că o să mi se întâmple o  nenorocire! şopti, după care leşină.

 

 

Capitolul VII

 

Cum să descriem îngrijorarea care începuse să frământe satul Werst, după plecarea tânărului pădurar  şi a doctorului Patak? Ea nu încetase să se oprească odată cu scurgerea ceasurilor, care păreau nesfârşite.

Jupanul Colţ, hangiul Ionas, dascălul Homrod  şi  alţi câţiva nu se putuseră stăpâni  şi rămaseră în  continuare pe terasă. Fiecare dintre ei se încăpăţâna  să ţină sub observaţie silueta îndepărtată a cetăţii,  iscodind dacă nu se arată din nou vreun rotocol de  fum deasupra donjonului. Nu se zărea nici un fir de  fum, ceea ce fu constatat cu ajutorul lunetei, aţintită invariabil în direcţia aceea. Cei doi florini daţi pentru  achiziţionarea instrumentului fuseseră, într-adevăr,  bani cheltuiţi cu folos. Niciodată birăul, deşi atât de  atent la investiţiile lui, atât de grijuliu cu punga lui, nu  se despărţise cu mai puţină părere de rău de nişte  gologani care se dovediseră a fi atât de bine  întrebuinţaţi.

La douăsprezece şi jumătate, când păstorul Frik se  întoarse de la păşune, un val de întrebări înfrigurate se  abătu asupra lui. Apăruse ceva nou, extraordinar,  supranatural?... Frik răspunse la toate acestea: tocmai  străbătuse valea Jiului valah, fără să constate nimic  suspect.

După prânz, pe la ceasurile două, fiecare se  întoarse la postul său de observaţie. Nimănui nu i-ar fi  trecut prin cap să rămână acasă şi, mai cu seamă,  nimănui nu-i ardea să treacă pragul hanului Regelui  Matei, acolo unde se făceau auzite voci cominatorii{44}.

Că zidurile au urechi, fie, de vreme ce este o expresie  curentă în limbajul uzual... dar grai!...

Aşa că vrednicul hangiu se putea teme că hanul  avea să-i fie pus în carantină, şi asta îi dădea serios de  gândit. Se va vedea oare silit să tragă obloanele şi să-şi  bea de unul singur capitalul, din lipsă de muşterii? Şi  totuşi, în scopul de a linişti populaţia Werstului,  procedase la o percheziţie amănunţită, cercetase  camerele pânăşi sub paturi, scotocise sipetele,  bufetele, poliţele, explorase cu minuţiozitate colţurile şi  ungherele salonului, coborâse în pivniţă şi urcase în  pod, unde cine ştie ce glumeţ cu gânduri rele şi-ar fi  putut pune la cale înşelătoria. Nimic!... Tot nimic în  ceea ce priveşte faţada care domina Doina. Ferestrele  erau prea sus pentru a-ţi da posibilitatea să te ridici  până la pervaz, pe suprafaţa unui zid perpendicular,  înălţându-se direct din şuvoiul năvalnic al torentului.  Ce dacă! Frica nu gândeşte şi va trece multă vreme,  desigur, până când oaspeţii obişnuiţi ai lui Ionas îşi  vor recăpăta încrederea în hanul acestuia, în şnapsul  şi rachiul lui.

Multă vreme?... Eroare, şi, după cum se va vedea,  acest pronostic supărător nu se va realiza în nici un  fel.

Într-adevăr, câteva zile mai târziu, în urma unei  întâmplări cu totul neprevăzute, notabilităţile din sat  aveau să-şi reia întrunirile lor cotidiene, presărate cu  câte o duşcă zdravănă, în faţa meselor de la hanul  Regele Matei.

Dar, mai întâi, suntem nevoiţi să ne întoarcem la  tânărul pădurar şi la nefericitul lui însoţitor, doctorul  Patak.

După cum vă aduceţi aminte, Nicu Deac îi  promisese îndureratei Mioriţa, în clipa în care plecase  din Werst, că nu va zăbovi multă vreme între zidurile  castelului din Carpaţi. Dacă nu avea să i se întâmple o  nenorocire, dacă ameninţările violente la adresa lui nu  urmau să se adeverească, avea de gând să se întoarcă nu mult după ce se va însera. Era, aşadar, aşteptat, şi  cu câtă nerăbdare! Dealtfel, nici tânăra, nici tatăl ei,  nici dascălul, nu puteau prevedea că dificultăţile  drumului nu îi vor îngădui pădurarului să ajungă pe  creasta platoului Orgall, înainte de căderea nopţii.

În consecinţă, neliniştea, deja atât de puternică din  timpul zilei, întrecu orice limită când clopotul din  Vulcan, care era auzit foarte desluşit în satul Werst,  bătu ceasurile opt. Ce se putuse întâmpla, de Nicu  Deac şi doctorul nu se