întorseseră încă, după o zi de  absenţă? Aşa stând lucrurile, nimeni nu se gândea să intre în casă, înainte de întoarcerea celor doi. În fiecare  clipă, li se năzărea că-i văd răsărind după cotul  drumului dinspre trecătoare.

Jupanul Colţ şi fiica lui se postaseră la colţul uliţei,  în locul în care fusese pus de strajă păstorul. De  nenumărate ori avură impresia că zăresc nişte umbre  conturându-se în depărtare, printre copaci, în  luminiş... Pură iluzie! Trecătoarea era, ca de obicei,  pustie, fiindcă rar li se întâmpla celor de la graniţă să aibă curajul să se încumete să treacă pe acolo pe timp  de noapte. Şi apoi, era marţi seara ― marţea duhurilor  rele ― iar într-o astfel de zi transilvănenii nu prea se  îndeamnă la drum după asfinţit. Pesemne că Nicu  Deac îşi pierduse minţile, dacă alesese o asemenea zi  ca să cerceteze cetăţuia. Adevărul este că tânărul  forestier nu se gândise deloc la asta, ca dealtfel,  nimeni din sat.

Tocmai la acest lucru cugeta, atunci, Mioriţa. Şi ce  imagini înspăimântătoare îi treceau prin faţa ochilor!  îşi urmărise logodnicul, ceas cu ceas, cu închipuirea,  prin codrii deşi ai Pleşei, în vreme ce urca spre podişul  Orgall... Acum, odată cu lăsarea întunericului, i se  părea că-l vede în incintă, încercând să scape de  duhurile care bântuiau castelul din Carpaţi... Devenise  jucăria vrăjilor lor... Era victima hărăzită răzbunării  lor... Fusese aruncat în cine  ştie ce temniţă din  adâncurile cetăţii... fără suflare, poate...

Sărmana fată, ce n-ar fi dat să se avânte pe urmele  lui Nicu Deac! Şi, pentru că nu putea, ar fi vrut, cel  puţin, să-l aştepte toată noaptea în acel loc. Dar tatăl  ei o obligă să revină acasă şi, lăsându-l pe cioban la  postul de observaţie, se retraseră, amândoi.

De îndată ce rămase singură în mica ei odaie,  Mioriţa izbucni în plâns. Îl iubea din tot sufletul pe  curajosul ei Nicolae, îl iubea cu atât mai multă recunoştinţă cu cât tânărul pădurar nu-i ceruse mâna  în condiţiile, atât de ciudate, în care se hotărăsc, în  mod obişnuit, căsătoriile la ţară, în Transilvania.

În fiecare an, de Sân-Petru, se deschide „Târgul de  fete”. În ziua cu pricina se adună toate fetele de pe  întreg cuprinsul comitatului. Vin în cele mai arătoase  căruţe, trase de cei mai vajnici cai, îşi aduc zestrea,  veşminte  ţesute, cusute  şi brodate cu mâinile lor,  păstrate în cufere viu colorate; familiile, prietenii,  vecinii, sunt alături de ele.  Şi atunci sosesc flăcăii,  îmbrăcaţi de sărbătoare, încinşi cu brâie de mătase. Se  vântură ţanţoşi prin târg, umflându-se în pene; îşi aleg  fetele care le plac; le dau un inel şi o năframă în semn  de logodnă, iar căsătoriile se fac la întoarcere.

Nu la unul dintre aceste târguri o întâlnise Nicu  Deac pe Mioriţa. Legătura dintre ei nu se datora  întâmplării. Se cunoşteau din copilărie, se iubeau de  când împliniseră vârsta dragostei. Tânărul pădurar nu  se dusese să-şi caute mireasa la târg, iar Mioriţa îi  purta o adâncă recunoştinţă. Ah! De ce era Nicu Deac  atât de imprudent! O iubea totuşi, o iubea, iar ea nu  avusese destulă influenţă pentru a-l împiedica s-o  apuce pe drumul spre afurisitul de castel.

Ce noapte avu trista Mioriţa, sfâşiată de nelinişte şi  zguduită de plâns. Nu voise, în ruptul capului, să se  culce. Aplecată peste pervaz, cu privirea aţintită asupra uliţei povârnite, i se părea că aude o voce,  şoptind:

„Nicu Deac n-a ţinut seamă de ameninţări! Mioriţa  nu mai are logodnic!”.

Nălucire a simţurilor ei răvăşite. Nici un glas nu  tulbura liniştea nopţii. Fenomenul inexplicabil din sala  hanului nu se repeta în casa jupanului Colţ.

A doua zi în zori, populaţia Werst-ului era pe uliţa  cea mare. Din dreptul terasei până în colţul trecătorii,  unii coborau, alţii urcau: primii în căutare de veşti,  ceilalţi pentru a le duce mai departe. Se spunea că ciobanul Frik tocmai o pornise înainte, la o milă bună de sat, nu prin codrii Pleşei, ci de-a lungul lizierei, şi  că nu acţionase fără motiv.

Trebuiau să-l aştepte şi, pentru a intra mai repede  în legătură cu el, jupanul Colţ, Mioriţa şi Ionas o luară către marginea satului.

O jumătate de ceas mai târziu, Frik fu semnalat la  câteva sute de paşi, în susul drumului.

Cum mergea cam pleoştit şi dădea semne că s-ar  grăbi, nu văzură nimic bun în asta.

― Ei bine, Frik, ce  ştii?... Ce-ai aflat? îl întrebă jupanul Colţ, de îndată ce ciobanul ajunse lângă el.

― N-am văzut nimic... N-am aflat nimic! răspunse  Frik.

― Nimic!  şopti fata, ai cărei ochi se umplură de  lacrimi.

― La răsăritul soarelui, urmă ciobanul, am zărit, la  o milă de aici, doi oameni. Am crezut, mai întâi, că-s  Nicu şi doctorul... nu erau ei.

― Ştiu cine sunt? întrebă Ionas.

― Doi călători străini, care tocmai trecuseră frontiera valahă.

― Ai vorbit cu ei?...

― Da.

― Au de gând să coboare spre sat?

― Nu. Se duc spre Retezat, vor să urce până-n vârf.  ― Sunt vizitatori?...

― Aşa par, jupâne Colţ.

―Şi, în timpul nopţii, străbătând trecătoarea  Vulcan, n-au zărit nimic în partea dinspre cetăţuie?...

― Nu... pentru că se aflau încă de cealaltă parte a  trecătorii, răspunse Frik.

― Aşa că nu ai nici o veste despre Nicu Deac?

― Nici una.

― Dumnezeule!... suspină sărmana Mioriţa.

― Puteţi, dealtfel, să-i iscodiţi chiar voi pe călători,  adăugă Frik, au de gând să facă popas la Werst,  înainte de a porni, din nou, spre Cluj.

„Numai de nu mi-ar ponegri nimeni hanul!” se  gândi Ionas, negru de supărare. „Ar fi în stare să nu  mai vrea să tragă la mine!”.

Fiindcă, de treizeci şi şase de ceasuri, prea bunul  hangiu era chinuit de teama că, de-acum încolo, nici  un călător nu se va mai încumeta să mănânce şi să doarmă la hanul lui.

Una peste alta, aceste întrebări şi aceste  răspunsuri schimbate între cioban şi stăpânul său, nu  lămuriseră, puse cap la cap, lucrurile.  Şi, cum nici  tânărul pădurar, nici doctorul Patak nu reapăruseră la  orele opt dimineaţa, puteau exista motive temeinice,  care