Zdrobită de emoţiile nopţii de nesomn, Mioriţa deabia se mai ţinea pe picioare. Era gata să leşine, cu  greu mai putea să meargă. Tatăl ei se văzu silit să o  ducă înapoi acasă. Acolo, lacrimile se înteţiră... Îl  chema pe Nicu într-un glas sfâşietor... Voia să plece  după el... Ţi se făcea milă şi existau toate motivele să te temi că se va îmbolnăvi.

Cu toate acestea, era necesar şi urgent să se ia o  hotărâre. Trebuiau să pornească în ajutorul  pădurarului şi al doctorului, fără a mai pierde nici o  clipă. Că aveau de înfruntat primejdii, supunându-se  represaliilor acelor făpturi, omeneşti sau de altă natură, care ocupau cetăţuia, nu avea prea multă importanţă. Esenţial era să afle ce se întâmplase cu  Nicu Deac şi cu doctorul. Datoria aceasta se impunea  atât prietenilor lor, cât şi celorlalţi locuitori ai satului.  Cei mai bravi nu vor da înapoi, când va fi vorba să se  avânte în inima codrilor Pleşei, cu scopul de a urca  până la castelul din Carpaţi.

Odată hotărât acest lucru, după nenumărate  discuţii şi târguieli, cei mai bravi se dovediră a fi în  număr de trei: jupanul Colţ, ciobanul Frik şi hangiul  Ionas ― nici unul mai mult. În ceea ce-l priveşte pe  dascălul Homrod, acesta fu brusc săgetat de o durere  de gută la picior şi se văzu nevoit să se întindă pe două scaune, în sala de clasă a şcolii sale.

Pe la ceasurile nouă, jupanul Colţ şi însoţitorii săi,  înarmaţi până-n dinţi din spirit de prevedere, o luară pe drumul spre trecătoare. Apoi, o porniră şi ei tot din  locul unde îl părăsise Nicu Deac, afundându-se în  pădurea deasă ce îmbrăca masivul muntos.

Îşi făcuseră socoteala, pe bună dreptate, că dacă tânărul pădurar  şi doctorul făcuseră calea-ntoarsă spre sat, o apucaseră tot pe drumul pe care se  văzuseră nevoiţi să-l urmeze, ca să străbată Pleşa. Ori,  avea să le fie uşor să meargă pe urmele lor, ceea ce,  dealtfel, şi constatară de îndată ce trecură de lizieră.

Îi vom lăsa să înainteze, pentru a vă spune ce  schimbare bruscă de atitudine se produse la Werst de  cum nu se mai văzură. Dacă până atunci nu păruse că Nicu Deac şi Patak trebuiau ajutaţi de nişte oameni de  bine, acum, odată ce aceştia porniseră în căutarea lor,  se socotea că făptuiseră o imprudenţă fără seamăn. Ce  mare scofală au făcut, dacă o primă catastrofă va fi  urmată de o a doua! Că pădurarul şi doctorul căzuseră victimă încercării lor, de lucrul acesta erau convinşi cu  toţii, aşa că la ce folosea că jupanul Colţ, Frik şi Ionas  sepuneauînprimejdiesăcadăvictimă devotamentului lor? Mare ispravă, când tânăra îşi va  plânge  şi tatăl, aşa cum îşi plânge logodnicul, când  prietenii oierului şi hangiului vor avea să-şi reproşeze  dispariţia lor!

Deznădejdea pusese stăpânire pe întreg satul şi nu  se arătau semne că avea să se risipească în curând.  Admiţând că nu li se va întâmpla o nenorocire, tot nu  puteau conta pe întoarcerea jupanului Colţ şi a celor  doi însoţitori ai săi, înainte ca noaptea să fi învăluit  înălţimile din jur.

Cât de surprinşi rămaseră, deci, când fură zăriţi pe  la ceasurile două ale amiezii, în depărtare, înaintând,  pe drum! Cu câtă grabă le alergă în cale, înştiinţată pe  dată, Mioriţa! Nu erau trei, erau patru, iar al patrulea  se dovedi a fi doctorul.

― Nicolae, sărmanul meu Nicolae! strigă fata. Nu e  nici cu voi?...

Ba da... Nicu Deac era acolo, întins pe o targă de  rămuriş pe care Ionas şi ciobanul cu greu o puteau  duce.

Mioriţa se năpusti spre logodnicul ei, apoi se aplecă asupra lui şi îl cuprinse în braţe.

― A murit... ţipă ea, a murit!...

― Nu... n-a murit, răspunse doctorul Patak, dar  merita... şi eu la fel!

Adevărul e că tânărul pădurar îşi pierduse  cunoştinţa. Membrele-i erau rigide, chipul, cadaveric,  iar respiraţia abia se mai ridica simţea. În ceea ce-l  priveşte pe doctor, dacă faţa lui nu era cu totul lipsită de sânge ca a tovarăşului său, asta se datora mersului  care-l făcuse să-şi recapete culoarea obişnuită,  cărămiziu-roşiatică.

VoceaMioriţei, atât de mângâietoare, atât de  sfâşietoare, nu avu puterea de a-l smulge pe Nicu Deac  din starea de somnolenţă în care era cufundat. Adus în  sat şi aşezat în odaia jupanului Colţ, nu rostise nici o  vorbă. Câteva clipe mai târziu, totuşi, deschise ochii şi,  de cum o zări pe fată aplecată la căpătâiul lui, un  surâs îi înflori pe buze, dar când încercă să se ridice,  nu reuşi. O parte a corpului nu-l mai asculta, de parcă ar fi suferit de hemiplegie. Totuşi, vrând să o  liniştească pe Mioriţa, îi spuse, cu un glas, într-adevăr,  de-abia auzit:

― Nu-i nimic... nu-i nimic!

― Nicolae, bietul meu Nicolae, repeta fata.

― Puţină oboseală, dragă Mioriţă,  şi puţină tulburare... O să treacă repede... cum mă îngrijeşti  tu...

Dar, ca să se întremeze, bolnavul avea nevoie de  linişte şi de odihnă. Aşa că jupanul Colţ părăsi odaia,  lăsându-l pe tânărul pădurar în grija Mioriţei, iar  acesta, întrucât nu-şi putea dori o infirmieră mai plină de zel, nu întârzie să aţipească.

În vremea asta, hangiul Ionas povestea în faţa unui  numeros auditoriu  ― cu glas răsunător, să fie bine  auzit de toată lumea  ― ceea ce se petrecuse după plecarea lor.

JupanulColţ, păcurarul şi el, după ce  descoperiseră printre copaci poteca pe care  şi-o  croiseră Nicu Deac  şi doctorul, se îndreptaseră în  direcţia castelului din Carpaţi. Or, trecuseră două ceasuri de când urcau cu greu pe pantele Pleşei, iar  marginea pădurii era doar la o jumătate de milă în faţa  lor, când apărură doi oameni. Erau doctorul  şi  pădurarul: pe unul îl lăsaseră cu totul picioarele, iar  celălalt era la capătul puterilor, tocmai se prăbuşise la  rădăcina unui copac.

Alergă la doctor, şi îl bombardă cu întrebări, dar,  fără să reuşească să scoată o vorbă de la el, fiindcă era  năuc de-a binelea şi nu putea să le răspundă.