Încropi  o targa din crengi, îl culcă pe Nicu Deac pe ea, îl ridică pe Patak în capul oaselor, iar toate acestea fură împlinite cât ai clipi din ochi. După care jupanul Colţ şi ciobanul, înlocuit des cu Ionas, o porniră din nou pe  drumul spre Werst.

Cândsă spună de ce ajunsese Nicu Deac în  asemenea hal  şi dacă cercetase ruinele cetăţuii,  hangiul habar n-avea, jupanul Colţ nici el, ciobanul  nici atât, doctorul nu-şi venise într-atât în fire, încât să o facă în acest moment. Ce naiba! Se afla în siguranţă în sat, înconjurat de prieteni, în mijlocul pacienţilor  săi... Nu mai avea de ce să se teamă de făpturile de  acolo! Chiar dacă îi smulseseră jurământul să tacă, să nu povestească nimic din ceea ce văzuse la castelul  din Carpaţi, interesul obştesc îi cerea să-şi calce  legământul.

― Haide, vino-ţi în fire doctore, îi ceru jupanul Colţ,  şi deapănă-ţi amintirile!

― Vreţi... să vorbesc...

― În numele locuitorilor din Werst, ca să asigurăm  liniştea în sat, îţi ordon!

Un pahar zdravăn de rachiu, adus de Ionas, avu  darul să-l facă pe doctor să-şi recapete graiul  şi, în  fraze întretăiate, se exprimă astfel:

― Am plecat amândoi... Nicu  şi cu mine... Nişte  smintiţi... nişte smintiţi!... Ne-a trebuit aproape o zi  întreagă ca să străbatem pădurile acestea afurisite...  Am ajuns de-abia seara în faţa cetăţii... Tremur încă...  o să tremur toată viaţa când mă voi gândi la asta!...  Nicu vroia să intre... Da! Voia să înnopteze în donjon...  e ca şi cum ai spune în iatacul lui Belzebut!...

Doctorul Patak spunea toate aceste lucruri cu o  voce atât de cavernoasă, încât te cutremurai, numai  auzindu-l.

― N-am vrut... urmă el... n-am vrut în ruptul  capului!...  Şi ce s-ar fi întâmplat... dacă aş fi dat  ascultare dorinţei lui Nicu?... Mi se face rău numai  când mă gândesc!

Şi, dacă doctorului i se zburlea părul, asta se  întâmpla pentru că mâna lui rătăcea prin el, fără să-şi  dea seama.

― Nicu s-a resemnat, aşadar, să ne petrecem  noaptea afară, pe podişul Orgall... Ce noapte...  prieteni, ce noapte de pomină!... Poftim de te  odihneşte, când duhurile nu-ţi dau pace  şi nu-ţi  îngăduie să pui capul jos, măcar pentru un ceas... nu,  nici măcar un ceas!... Dintr-o dată, iată că nişte jivine  de foc răsar dintre nori, balauri adevăraţi!... Se  năpustesc pe podiş, să ne înfulece...

Toate privirile se înălţară spre cer, să vadă de nu-i  cumva străbătut în galop, de o ceată de năluci.

― Şi, câteva clipe mai târziu, reluă doctorul, iată că şi clopotul de la capelă începe să bată!

Toate urechile se ciuliră spre zare, şi mai multora  dintre cei de faţă li se năzări că desluşeau dangăte  îndepărtate, într-atât de mult impresionase auditoriul  povestea doctorului.

― Brusc, strigă el, vuiete înspăimântătoare  umplură văzduhul, sau, mai degrabă, urlete de fiară...  Apoi, o lumină ţâşni de la ferestrele donjonului... O  văpaie drăcească luminează întreg podişul, până-n  brădet... Nicu Deac şi cu mine ne uităm unul la altul...  Ah, îngrozitoare privelişte!... Parc-am fi două leşuri...  două leşuri pe care licăririle alburii le fac să rânjească unul la altul!...

Şi, privindu-l pe doctorul Patak cu faţa încreţită de  convulsii, cu ochii lui rătăciţi, de nebun, era întradevăr cazul să te întrebi dacă nu se întorsese de pe  lumea cealaltă, unde trimisese deja un mare număr de  semeni de-ai săi!

Se văzură siliţi să-l lasă să-şi tragă răsuflarea,  fiindcă i-ar fi fost imposibil să-şi continue relatarea.  Lucrul acesta îl păgubi pe Ionas de un al doilea pahar  de rachiu, care păru să-i restituie ex-infirmierului o  parte din minţile pe care duhurile îl făcuseră să şi le  piardă.

― Dar, în cele din urmă, ce s-a întâmplat cu  sărmanul Nicu Deac? întrebă, mort de curiozitate,  jupanul Colţ.

Fiindcă, nu fără motiv, birăul dădea o mare  importanţă răspunsului doctorului: doar pe tânărul  pădurar îl vizaseră direct duhurile, în sala cea mare a  hanului.

― Iată ce mi-a rămas în memorie, răspunse  doctorul. Se făcuse ziuă... L-am rugat din suflet pe  Nicu Deac să renunţe la planurile lui... Dar, îl  cunoaşteţi, nu-l poţi face cu nici un chip să-şi schimbe  gândurile. E atât de încăpăţânat, că a coborât în  şanţ...  şi m-am văzut silit să-l urmez, fiindcă mă trăgea... Dealtfel, nici nu mai ştiam ce fac... Nicu se  îndreptă până sub poternă... Se prinde de un lanţ al  punţii, cu ajutorul căruia se caţără de-a lungul  curtinei... În clipa aceea, îmi dau seama din nou de  ceea ce se întâmplă în jurul meu... Mai e vreme să-l  opresc pe necugetatul... ba chiar aş zice, pe nelegiuitul  ăsta!... Pentru ultima oară, îi cer să coboare, să se  întoarcă, să vină cu mine, înapoi, acasă... „Nu”, îmi  strigă el... Vreau să fug... da, prieteni... vreau să fug, şi  nu se află unul printre voi care, dacă ar fi fost în locul  meu, nu ar fi gândit la fel!... Dar, în zadar încerc să mă urnesc din loc... Picioarele-mi sunt ţintuite...  înşurubate... prinse în rădăcini... Încerc să mi le smulg  din pământ... e cu neputinţă... Încerc să mă zbat...  însă e zadarnic.

Şi doctorul Patak imita mişcările disperate ale unui  om prins de picioare, asemenea unei vulpi căzute-n  capcană.

După care, se întoarse la povestea lui:

― În clipa aceea, zise el, un răcnet se făcu auzit... şi  ce răcnet!... Nicu Deac era cel care strigă... Mâinile,  încleştate pe lanţ, alunecă şi se prăbuşeşte în şanţ, ca  şi cum ar fi fost lovit de o mână nevăzută!.

Este sigur că doctorul povestise lucrurile întocmai  cum se desfăşuraseră, iar imaginaţia sa, oricât de  tulburată ar fi fost, nu adăugase nimic. Aşa cum le  descrisese, aşa se produseseră miracolele cărora le  slujise ca scenă podişul Orgall, în noaptea dinainte.  Cât priveşte ceea ce a urmat după prăbuşirea lui Nicu  Deac, iată: pădurarul leşină, iar doctorul nu fu în stare  să-i sară în ajutor, deoarece cizmele îi erau ţintuite în  pământ, iar picioarele umflate nu putură ieşi din ele...  Deodată, puterea nevăzută care-l  ţinea înlănţuit se  frânse... Se poate mişca... poate păşi... Se repede