spre  tovarăşul lui, şi ― ceea ce era din partea sa un act de  mare curaj ― umezeşte faţa lui Nicu Deac cu batista,  pe care a muiat-o în apa canalului de scurgere...  Pădurarul îşi revine din leşin, dar braţul său stâng şi o  parte din corp sunt inerte, după zguduitura  înspăimântătoare de care a avut parte... Totuşi,  sprijinit de doctor, reuşeşte să se ridice, să se caţere pe  peretele şanţului să ajungă din nou pe podiş... Apoi  pornesc la drum spre sat... După un ceas de mers,  braţul, şoldul şi coastele îl dor atât de tare, încât se  vede silit să se oprească... În sfârşit, chiar în  momentul în care doctorul se pregătea să plece după ajutor, au picat, la ţanc, jupanul Colţ, Ionas şi Frik.

În ceea ce priveşte starea tânărului pădurar,  doctorul Patak evita să se pronunţe, deşi, când era  vorba de un caz medical, dovedea, de obicei, o  siguranţă de nezdruncinat.

„Dacă suferă de o boală naturală”, se limită el să răspundă, pe un ton dogmatic, „este deja grav. Dar  dacă e atins de o boală supranaturală, din acelea cu  care te pricopseşte Necuratul, apoi numai Necuratul îl  poate lecui”.

În lipsa unui diagnostic ferm, pronosticul acesta nu  era de natură să-l liniştească pe Nicu Deac. Din  fericire, vorba doctorului nu era literă de evanghelie şi,  de la Hipocrate şi Galenus, câţi doctori, mai presus de  doctorul Patak, nu s-au înşelat, şi nu se înşală, zilnic?

Tânărul pădurar era un vlăjgan zdravăn, avea deci  o constituţie robustă, astfel că era de nădăjduit că se  va vindeca ― chiar şi fără nici un amestec din partea  Necuratului  ― cu condiţia să nu urmeze prea  îndeaproape prescripţiile fostului infirmier al postului  de carantină.

 

 

Capitolul VIII

 

Astfel de evenimente erau departe de a domoli  spaimele locuitorilor din Werst. Acum nu mai exista  nici o îndoială, „gura de umbră”, cum ar spune  poetul{45}, nu vorbise degeaba atunci când proferase  acele ameninţări auzite de toţi muşterii de la Regele  Matei.  Nicu Deac, lovit în mod misterios, fusese  pedepsit pentru nesupunerea şi cutezanţa sa.

Nu era acesta un avertisment la adresa tuturor  acelora care ar fi fost tentaţi să-i urmeze exemplul?  Era cu desăvârşire interzis să pătrunzi în castel, iată concluzia care se desprindea din deplorabilele  încercări. Oricine s-ar încumeta din nou, şi-ar pune  viaţa în primejdie. Mai mult ca sigur că dacă pădurarul ar fi izbutit să treacă dincolo de curtină, nu  ar mai fi fost văzut niciodată în sat.

De unde se vede că spaima era mai covârşitoare şi  mai atotputernică decât oricând în Werst, ba chiar în  Vulcan  şi, de asemenea, pe tot cuprinsul văii celor  două Jiuri. Se vorbea, nici mai mult nici mai puţin,  despre părăsirea  ţinutului; deja câteva familii de  ţigani, decât să vieţuiască în preajma cetăţuii,  aleseseră să plece. Acum când castelul slujea drept  refugiu unor făpturi supranaturale  şi puse pe rele,  asta era mai presus de răbdarea obştii. Nu mai era altă cale decât să-ţi iei lumea în cap şi s-o porneşti spre  cine ştie ce altă regiune a comitatului, dacă stăpânirea  maghiară nu se hotăra să nimicească vizuina aceasta,  unde nu puteai pătrunde. Dar putea fi oare castelul  din Carpaţi nimicit, numai cu mijloacele aflate la  îndemâna oamenilor?

În prima săptămână din august, nimeni nu se  încumetă să iasă din sat, nici măcar ca să-şi vadă de  muncile câmpului. Cea mai neînsemnată lovitură de  sapă nu putea oare provoca apariţia vreunei fantome  care-şi avea sălaşul în străfundurile pământului?...  Fierul plugului, săpând brazda, n-ar fi făcut să se  înalţe în văzduh cârduri de stafii, ori de vârcolaci?...  Unde s-ar semăna grâu, n-ar încolţi vreo sămânţă a  demonilor?

― Este ceea ce, negreşit, se va întâmpla! spunea,  pătruns, ciobanul Frik.

Şi, în ceea ce-l privea, se ferea cu cea mai mare  grijă să mai meargă cu turmele la păscut pe imaşurile  Jiului.

Satul era prin urmare îngheţat de frică. Nimeni nuşi mai lucra tarlaua. Toată suflarea stătea pitită în  casă, cu uşile şi ferestrele zăvorâte. Jupanul Colţ nu  ştia ce hotărâre să mai ia, pentru a reaprinde în  inimile celor pe care-i cârmuia flacăra unei încrederi  care, dealtfel, îi lipsea şi lui. Singurul lucru care îi mai  rămânea de făcut era, fără îndoială, să meargă la Cluj,  să solicite intervenţia autorităţilor.

Şi fumul se mai ridica oare din hornul  donjonului?... Da, de mai multe ori, luneta îngădui să fie zărit, prin ceţurile care se târau pe suprafaţa  podişului Orgall.

Iar norii, când se înnopta, nu căpătau o nuanţă roşiatică, asemănătoare răsfrângerii unui incendiu?...  Da, şi ai fi zis că spirale aprinse dansau într-un vârtej,  deasupra castelului.

Iar vuietele care-l înfricoşaseră peste poate pe  doctorul Patak se mai rostogoleau cumva peste  spinarea de piatră a Pleşei, spre spaima nemăsurată a  locuitorilor Werst-ului?... Da, sau cel puţin, în ciuda  distanţei, vânturile din sud-est făceau să ajungă la  urechile lor trosnete cumplite, repercutate de ecourile  trecătorii.

Mai mult, dacă ar fi fost să te iei după aceşti  oameni ieşiţi din minţi de groază, ai fi zis că pământul  era răscolit de trepidaţii subterane, ca şi cum un vechi  crater ar fi prins din nou viaţă în lanţul Carpaţilor.  Dar, poate că, în tot ceea ce oamenii din Werst credeau  că văd, aud şi simt, era o bună parte de exagerare.

Fără îndoială că avuseseră loc fapte reale, tangibile,  trebuie să recunoaştem, şi cu greu se mai putea trăi pe  meleagurile acestea atât de bântuite, încât îţi venea săţi iei câmpii.

Se înţelege de la sine că La Regele Matei continua  să rămână pustiu. Un bazar pe timp de epidemie, asta  mai lipsea! Nimeni nu avea îndrăzneala să-i treacă pragul, iar Ionas îşi punea întrebarea dacă nu cumva,  în lipsă de muşterii, nu va fi silit să se lase de  negustorie, când sosiseră doi călători veniţi să răstoarne această stare de lucruri.

În seara zilei de 9 iunie, pe la ceasurile opt, clanţa  fu apăsată de afară, dar, cum era zăvorâtă pe  dinăuntru, uşa nu se deschise.

Ionas, care se retrăsese deja în mansarda lui, se