grăbi să coboare. Speranţei de a se afla în faţa unui  oaspete i se adăuga teama de a nu da piept cu cine ştie  ce strigoi fioros, căruia n-ar fi ştiut cum să-i refuze mai  repede găzduirea.

Începu aşadar să parlamenteze prudent dindărătul  uşii, fără să se încumete să o deschidă.

― Cine e acolo? întrebă el.

― Doi călători.

― Vii?...

― Nespus de vii.

― Sunteţi siguri?

― Atât de vii cât pot să fie, domnule hangiu, dar  care nu vor întârzia să moară de foame, dacă vei avea  cruzimea să nu te îndupleci să-i laşi să intre.

Ionas îşi luă inima-n dinţi, trase zăvoarele şi doi  bărbaţi îi trecură pragul.

Abia intraţi, prima lor grijă fu să ceară fiecare câte  o cameră, având intenţia să poposească la Werst  pentru douăzeci şi patru de ore.

La lumina lămpii, Ionas îi cercetă din cap până-n  picioare pe noii-veniţi, încredinţându-se că avea întradevăr de-a face cu două fiinţe omeneşti. Ce noroc pe  capul lui!

Cel mai tânăr dintre călători părea să aibă cam  treizeci şi doi de ani. Statură înaltă, chipeş, trăsături  distinse, ochi negri, păr castaniu închis, barbă castanie potrivită cu măiestrie, o expresie cam tristă,  dar mândră, toate astea trădau un om de neam ales,  iar Ionas, vulpe bătrână ca mai toţi hangii, nu se putea  înşela.

Dealtfel, când întrebă sub ce nume trebuie săi  treacă pe cei doi călători, i se răspunse:

― Francisc de Telec, nobil din Craiova şi oşteanul  lui Roşca.

Craiova este una dintre principalele aşezări din  România care se învecinează cu provinciile transilvane,  la sud de lanţul Carpaţilor. Francisc de Telec era,  aşadar, de origine română, ceea ce Ionas ghicise din  prima ochire.

În ceea ce-l priveşte pe Roşca, bărbat la vreo  patruzeci de ani, înalt, robust, mustăţi stufoase, păr  des ca peria, aspru, tuns scurt, arăta ca un adevărat  soldat. Purta, chiar, raniţa de soldat, potrivită pe  umeri cu nişte curele şi ducea în mână o valiză destul  de uşoară.

Acesta era tot bagajul tânărului care călătorea ca  un excursionist, cel mai adesea pe jos. Se vedea după ţinuta sa: mantaua făcută sul şi purtată în bandulieră,  trecută de-a curmezişul peste piept, căciula de munte  care-i acoperea ceafa  şi urechile, bluzonul de pânză groasă strâns la mijloc cu un centiron, de care atârna  teaca de piele a cuţitului valah  şi ghetre petrecute  strâns peste pantofii mari, cu talpa groasă.

Cei doi călători nu erau alţii decât cei ieşiţi în calea  ciobanului Frik, cu douăzeci de zile mai înainte, pe  drumul din trecătoare, atunci când se îndreptau spre  Retezat. După ce cutreieraseră ţinutul până la Mureş şi urcaseră pe munte, veniseră să se odihnească puţin  în satul Werst, după care aveau să pornească, din  nou, în sus, pe valea celor două Jiuri.

― Ai să ne dai odăi?

― Două... trei... patru... câte poftiţi, răspunse,  bucuros nevoie-mare, Ionas.

― Două sunt de ajuns, spuse Roşca; trebuie numai  să fie una lângă alta.

― Acestea vă sunt pe plac? urmă Ionas, deschizând  două uşi de la capătul sălii celei mari.

― Foarte bine, răspunse Francisc de Telec.

După cum se vede, Ionas nu avea de ce să se teamă de noii săi oaspeţi. Nu erau nicidecum făpturi  supranaturale, duhuri cu înfăţişare omenească. Nu!  Nobilul de faţă se arăta a fi unul dintre acele obrazuri  subţiri pe care un hangiu se simte întotdeauna onorat  să le găzduiască. Iată o împrejurare fericită, care va  face ca La Regele Matei să fie din nou căutat.

― La ce depărtare ne aflăm de Cluj? vru să ştie  tânărul.

― La cam cincizeci de mile, mergând prin drumul  care trece prin Petroşani şi Alba Iulia, răspunse Ionas.

― E o călătorie obositoare?

― Foarte obositoare pentru cei care se duc pe jos şi, dacă îmi este îngăduit să o spun, păreţi să aveţi nevoie  de câteva zile de odihnă...

― Putem să cinăm? întrebă Francisc de Telec,  tăind, din scurt, sfatul hangiului.

― O jumătate de ceas răbdare şi voi avea onoarea  să vă ofer, conte, o masă aşa cum vi se cuvine...

― Pâine, vin, ouă, friptură rece, ne vor fi de ajuns în  seara asta.

― Vi le aduc.

― Cât mai repede cu putinţă.

― Într-o clipă.

Şi Ionas se pregătea să pornească spre bucătărie,  când fu oprit de o întrebare:

― Nu prea pare să fie lume la han!... spuse tânărul.  ― Într-adevăr... şi în clipa asta nu e nimeni.

― Nu e ora la care cei din sat vin să bea o duşcă,  fumându-şi pipa?

― Ora asta a trecut... fiindcă aici oamenii se culcă odată cu găinile.

În ruptul capului n-ar fi vrut să mărturisească de  ce la han nu se găsea nici măcar un singur muşteriu.

― Satul vostru nu numără patru-cinci sute de  locuitori?

― Cam aşa.

― Totuşi, coborând pe uliţa mare, n-am întâlnit nici  ţipenie...

― Asta pentru că e sâmbătă,  şi în ajun de  duminică...

Din fericire pentru Ionas, contele nu stărui, fiindcă hangiul nu ar fi ştiut pe unde să mai scoată cămaşa,  în acest caz. Nu s-ar fi lăsat convins pentru nimic în  lume să dezvăluie cum stăteau lucrurile. Străinii ar fi  aflat prea de timpuriu şi cine ştie dacă nu s-ar fi grăbit  să dea bir cu fugiţii dintr-un sat cu o reputaţie, pe  bună dreptate, dubioasă!

― Numai să reînceapă să trăncănească, în timp ce  oaspeţii vor sta la masă! se gândea Ionas, pregătinduse să-i aşeze în mijlocul încăperii.

Câteva clipe mai târziu, cina frugală pe care o comandase tânărul era aşezată aşa cum se cuvenea,  pe o faţă de masă strălucitor de albă. Tânărul se aşeză,  iar Roşca luă loc în faţa lui, aşa cum obişnuiau în  timpul călătoriilor. Mâncară amândoi cu mare poftă,  după care, de îndată ce isprăviră, se retraseră, fiecare  în odaia lui.

Cum tânărul conte şi Roşca nu schimbaseră nici  zece vorbe în timpul mesei, Ionas nu reuşise cu nici un  chip să se bage-n vorbă ― spre marea lui dezamăgire.  Dealtfel, Francisc de Telec părea să nu fie