prea  vorbăreţ. Cât îl priveşte pe Roşca, după ce îl studie,  hangiul pricepu că nu va putea scoate nimic de la  acesta, în legătură cu familia stăpânului său.

Ionas trebuise aşadar să se resemneze în încercarea  de a le ura „Noapte bună” oaspeţilor săi. Dar, înainte  de a urca din nou, în mansarda lui, aruncă o privire  cercetătoare prin sala mare, ciulind neliniştit urechile,  la cel mai slab zgomot de afară sau dinăuntru,  şi  repetându-şi:

― Numai să nu-i trezească afurisita de voce din  somn!

Noaptea, însă, se scurse în linişte.

A doua zi, încă din zori, vestea că la han trăseseră doi călători, se răspândi cu iuţeala fulgerului  şi  numeroşi locuitori dădură buzna în faţa hanului.

Istoviţi de excursia din ajun, Francisc de Telec şi  Roşca dormeau duşi. Nu era deloc de aşteptat să aibă de gând să se trezească înainte de opt.

De aici şi marea nerăbdare a mulţimii de curioşi  care, totuşi, n-ar fi avut curajul să intre în sala cea  mare înainte ca cei doi călători să-şi părăsească odăile.

Se iviră, în sfârşit, amândoi, când bătu de ora opt.  Nu păţiseră nimic. Puteau fi zăriţi umblând de colocolo prin han. Apoi, se aşezară pentru micul dejun.  Toate acestea aveau darul să-i liniştească pe cei de  afară.

De altminteri, Ionas, în picioare, în dreptul uşii,  surâdea îmbietor, îndemnându-şi vechii lui muşterii  să-şi recapete încrederea în el. Întrucât călătorul care-i  făcuse cinstea de a-i trece pragul hanului era un nobil  de viţă veche ― un nobil din România, daţi-mi voie, din  cele mai vechi familii de acolo ― de ce oare te-ai mai fi  putut teme, într-o atât de distinsă companie?

Ce să mai lungim vorba, în cele din urmă, socotind  că era de datoria lui să dea exemplu, jupanul Colţ îşi  luă inima în dinţi  şi se încumetă să facă act de  prezenţă.

Birăul intră în han pe la nouă, cam  şovăielnic.  Aproape numaidecât, fu urmat de dascălul Homrod, de  trei-patru obişnuiţi de-ai casei şi de ciobanul Frik. În  ceea ce-l priveşte pe doctorul Patak, fusese cu  neputinţă să-l înduplece să-i însoţească.

― Să mai pun piciorul la Ionas? răspunsese. Pentru  nimic în lume, chiar de mi-ar plăti zece florini vizita!  Se cuvine aici să facem o remarcă, nu fără o  oarecare însemnătate: dacă jupanul Colţ se învoise să

se întoarcă la  La Regele Matei, n-o făcuse doar cu  unicul scop de a-şi satisface curiozitatea, nici din  dorinţa de a se apropia de contele Francisc de Telec.  Nu! Interesul cântărea îndeajuns de mult, în hotărârea  luată.

Într-adevăr, în calitatea sa de călător, tânărul era  obligat să plătească o taxă de trecere, atât pentru  oşteanul lui, cât şi pentru el. Or, lucrul acesta nu se  poate uita, taxele se duceau direct în buzunarele  primului judecător din Werst.

Birăul veni deci să-şi ceară, într-un mod cât se  poate de cuviincios, dreptul, iar Francisc de Telec, deşi  un pic surprins de cerere, se grăbi să i-o satisfacă. Îi  pofti chiar, pe jupanul Colţ şi pe dascăl, să ia loc  pentru o clipă la masa lui. Aceştia acceptară,  neputând refuza o invitaţie formulată în termeni atât  de politicoşi.

Ionas se grăbi să aducă felurite licori, cele mai de  soi din pivniţa sa. Câţiva oameni din Werst comandară atunci un rând pentru toată lumea, pe socoteala lor.  Existau, aşadar, motive să crezi că vechea clientelă, o  clipă risipită, nu va întârzia să ia din nou drumul spre  La Regele Matei.

După ce achită taxa pentru călătorie, Francisc de  Telec dori să ştie dacă aducea vreun folos.

― Nu chiar pe cât am vrea, răspunse jupanul Colţ.  ― Oare străinii călătoresc rar prin partea asta a  Transilvaniei?

― Rar, într-adevăr, replică birăul, şi totuşi ţinutul  merită vizitat.

― Sunt de aceeaşi părere, răspunse tânărul. Ceea  ce am văzut mi s-a părut demn de toată atenţia  călătorilor. Din vârful Retezat am admirat cu  răsuflarea tăiată văile Jiului, târgurile pe care le  descoperi spre est şi depresiunea ca o jumătate de cerc  care închide, în spate, lanţul Carpaţilor.

― E tare frumos, tare frumos, încuviinţă dascălul  Homrod şi, pentru a vă întregi excursia, vă îndemnăm  să urcaţi pe Parâng.

― Mă tem că n-avem vreme, răspunse Francisc de  Telec.

― O zi ar fi de ajuns.

― Fără îndoială, dar mă duc la Alba Iulia şi vreau  să plec mâine dimineaţă.

― Cum, domnul are de gând să ne părăsească atât  de repede? se îngrijoră Ionas, cu aerul cel mai  nevinovat din lume.

Nu ar fi fost deloc supărat să-i vadă pe cei doi  oaspeţi ai săi, prelungindu-şi  şederea, la  La Regele  Matei.

― Trebuie, răspunse tânărul. Dealtfel, la ce mi-ar  sluji să mai stau la Werst?...

― Credeţi-mă, un vizitator are de ce să zăbovească în satul nostru! îi atrase atenţia jupanul Colţ.

― Totuşi prea puţin vizitat, replică tânărul, şi asta,  pesemne, pentru că în împrejurimile lui nu oferă nimic  deosebit...

― Într-adevăr, nimic deosebit... spuse birăul, cu  gândul la cetate.

― Nu... nimic deosebit... repetă dascălul, cu mintea  tot acolo.

― Hm!... Hm! exclamă ciobanul Frik, căruia  exclamaţia îi scăpase fără voia lui.

Ce priviri îi aruncară jupanul Colţ şi ceilalţi, mai cu  seamă hangiul! Ce-l apucase să dezvăluie secretele  ţinutului unui străin? Să-i mărturiseşti ceea ce se  petrece pe podişul Orgall, să-i îndrepţi atenţia asupra  castelului din Carpaţi, toate astea nu însemnau oare  că ţii cu tot dinadinsul să-l sperii, făcându-l să-şi  dorească să plece cât mai degrabă din sat?  Şi, pe  viitor, ce călători ar mai fi fost ispitiţi să pătrundă în  Transilvania prin trecătoarea Vulcan? Într-adevăr,  oierul era la fel de isteţ ca ultima dintre oile lui.

― Dar, taci odată, nătărăule, ţine-ţi gura! îi spuse,  cu jumătate de glas, jupanul Colţ.

Dar curiozitatea tânărului fusese stârnită, aşa că i  se adresă direct lui Frik, întrebându-l ce vroiau să însemne acele mormăituri ale lui.

Ciobanul nu era deloc omul care să dea înapoi şi, la  urma urmei, poate că se gândea că Francisc de Telec  le-ar putea da un sfat bun, care să-i fie de folos  satului.

― Am spus...