― Să fie prin împrejurimile Werst-ului vreo  minunăţie vrednică de a fi vizitată? nu se lăsă tânărul.

― Vreo minunăţie... îl îngână jupanul Colţ.

― Nu!... Nu!... strigară cei de faţă.

Şi se îngrozeau deja la gândul că o a doua încercare  de a pătrunde în cetate va abate, fără doar şi poate,  noi nenorociri asupra satului.

Nu fără oarecare surprindere, Francisc de Telec îi  iscodi cu privirea pe toţi oamenii aceştia de treabă ale  căror figuri trădau, în chipuri felurite, spaima, dar  într-un mod evident.

― Ce s-a întâmplat?... Întrebă el.

― Ce s-a întâmplat, stăpâne? zise Roşca. Ei bine, se  pare că la mijloc este castelul din Carpaţi.

― Castelul din Carpaţi?...

― Da, acesta este numele pe care tocmai mi l-a  şoptit la ureche ciobanul.

Şi, spunând acestea, Roşca arătă spre Frik, care  scutura din cap, cam ferindu-se de privirea birăului.

În zidul care înconjura viaţa particulară a  superstiţioasei localităţi se făcuse, de-acum, o  spărtură, iar printr-însa urma să treacă întreaga ei  istorie.

Jupanul Colţ care, în cele din urmă, luase  şi el  aceeaşi hotărâre ca şi ciobanul, ţinu cu tot dinadinsul  să-i înfăţişeze chiar el tânărului cum stăteau lucrurile,  aşa că-i povesti de-a fir-a-păr tot ceea ce era  ştiut  despre castelul din Carpaţi.

E de la sine înţeles că Francisc de Telec nu putu  să-şi ascundă mirarea pe care i-o provocă această istorisire şi nici sentimentele pe care i le sugeră. Deşi  nu foarte instruit în ceea ce priveşte cele care ţin de  domeniul  ştiinţei, ca toţi tinerii de rangul lui, care  trăiau rupţi de lume în castelele lor de pe moşiile  valahe, era totuşi un om cu picioarele pe pământ. Aşa  că nu prea credea în năluci şi făcea haz de astfel de  legende cu mare plăcere. O cetăţuie bântuită de  duhuri, lucrul acesta nu putea decât să-i stârnească neîncrederea. După părerea lui, în povestea pe care  tocmai i-o depănase jupanul Colţ nu exista nimic  miraculos, era vorba doar despre câteva fapte mai mult  sau mai puţin dovedite, cărora cei de Werst le  atribuiau o origine supranaturală. Fumul de deasupra  donjonului, clopotul sunând să-ţi spargă urechile,  toate acestea puteau avea o explicaţie cât se poate de  simplă. Cât priveşte fulgerările  şi vuietele care  răbufniseră din incintă, acestea erau doar rodul unei  halucinaţii. Francisc de Telec nu se sfii deloc s-o  spună, spre marea indignare a auditoriului său.

― Dar, îi atrase atenţia jupanul Colţ, ar mai fi  ceva...

― Ce anume?

― Este cu neputinţă să pătrunzi în castel.

― Chiar aşa?...

― Acum câteva zile, pădurarul nostru şi doctorul  nostru au vrut să treacă dincolo de ziduri, pentru  binele satului, şi erau cât pe-aci să plătească cu viaţa  încercarea lor.

― Ce-au păţit? întrebă tânărul, cu destulă ironie în  glas.

Jupanul Colţ înşiră pe larg câte pătimiseră Nicu  Deac şi doctorul Patak.

― Aşadar, spuse tânărul, dacă înţeleg bine, atunci  când doctorul a încercat să iasă din şanţ, picioarele îi  erau atât de zdravăn prinse de pământ, că n-a mai  putut face nici un pas înainte?...

― Nici înainte, nici înapoi, adăugă dascălul  Homrod.

―Aşa a crezut el, doctorul vostru, că-i călca frica pe  urme... ţintuindu-i călcătura.

Jupanul Colţ nu se lăsă:

―Aşa să fie, dar cum să-ţi explici înfricoşătoarea  zguduitură pe care a simţit-o Nicu Deac, în momentul  în care s-a prins de lanţul punţii...

― S-o fi lovit rău...

―Atât de rău, urmă birăul, că, din ziua aceea, zace  la pat...

― Sper că nu se află în pericol de moarte? se grăbi  să întrebe oaspetele.

― Nu... din fericire...

Adevărul e că aceasta era o dovadă materială, o  dovadă de netăgăduit, iar jupanul Colţ aştepta cu  nerăbdare explicaţia pe care avea să i-o dea Francisc  de Telec.

Iată ce răspuns dădu acesta, cât se poate de  explicit.

― În tot ceea ce tocmai am auzit aici nu există nimic, repet, care să nu fie cât se poate de simplu.  Ceea ce este un lucru clar, pentru mine, este că, în  clipa de faţă, castelul din Carpaţi este ocupat. De  cine?... Nu  ştiu. În tot cazul, nici pomeneală de  duhuri, e vorba despre nişte oameni care au tot  interesul să se ascundă, de vreme ce s-au refugiat  acolo... e vorba, fără nici o îndoială, despre nişte  răufăcători!...

― Nişte răufăcători?... nu se putu opri să nu strige  jupanul Colţ.

― Aşa cred şi, cum nu vor cu nici un chip să fie  dibuiţi, au  ţinut să ne facă să credem că cetatea e  bântuită de făpturi supranaturale.

― Cum aşa, interveni dascălul Homrod, sunteţi de  părere...?

― Sunt de părere că ţinutul acesta este foarte  superstiţios, că oaspeţii castelului ştiu aceasta şi că au  vrut să preîntâmpine, în felul acesta, orice vizită supărătoare.

Era de crezut că aşa stăteau lucrurile; dar nu ne  vom mira dacă nimeni din Werst nu va voi să admită această explicaţie.

Tânărul îşi dădu seama că nu izbutise să convingă,  în nici un fel, un auditoriu care nu voia să se lase  convins. Aşa că se mulţumi să adauge:

― De vreme ce nu vreţi să-mi daţi dreptate,  continuaţi să credeţi tot ce vi se năzare despre castelul  din Carpaţi.

― Credem ceea ce am văzut cu ochii noştri,  răspunse înţepat jupanul Colţ.

― Şi ceea ce este, întări dascălul.

― Fie,  şi, într-adevăr, regret că nu dispun de  douăzeci şi patru de ore, fiindcă ne-am fi dus, Roşca şi  cu mine, să-i facem o vizită faimoasei cetăţui  şi vă asigur că am fi aflat curând despre ce este vorba...

― O vizită la castel! strigă jupanul Colţ.

― Fără nici o şovăială, şi nici diavolul însuşi nu near fi putut opri să pătrundem în incintă.

Auzindu-l pe Francisc de Telec exprimându-se în  termeni atât de categorici, atât de zeflemitori chiar,  fură cuprinşi cu toţii de o spaimă de o cu totul altă natură. Arătându-se atât de lipsiţi de bunăcuviinţă faţă de duhuri, nu vor abate oare o nouă urgie asupra  satului?... Nu auzeau oare duhurile fiecare cuvinţel  rostit