Şi, în legătură cu asta, jupanul Colţ îi aduse la  cunoştinţă tânărului împrejurările în care pădurarul  fusese ameninţat, în mod direct, cu o pedeapsă cumplită, dacă va avea îndrăzneala de a încerca să descopere secretele cetăţuii.

Francisc de Telec se mulţumi să dea din umeri;  apoi se ridică, spunând că niciodată nu putuse fi  auzită o voce din sala aceasta, aşa cum se pretindea.  Toate acestea existau, afirma el, doar în imaginaţia  muşteriilor, un pic prea creduli şi un pic prea amatori  de şnaps, de la La Regele Matei.

Auzind acestea, câţiva se îndreptară spre uşă, prea  puţin dornici să mai rămână multă vreme într-o  încăpere în care acest tânăr sceptic îndrăznea să susţină asemenea lucruri. Francisc de Telec îi reţinu,  cu un gest.

― Hotărât lucru, domnilor, constat că satul Werst e  cu inima cât un purice.

― Şi nu fără motiv, domnule, replică jupanul Colţ.

― Ei bine, o să vă arăt calea de a isprăvi cu faptele  deocheate care, după cum ziceţi, se petrec la castelul  din Carpaţi. Poimâine voi fi la Alba Iulia şi, dacă doriţi,  voi preveni autorităţile de acolo. Vă vor trimite o  brigadă de jandarmi sau de agenţi de poliţie  şi vă garantez că vitejii  ăştia vor  şti cum să pătrundă în  cetăţuie, fie pentru a-i alunga pe farsorii care-şi bat joc  de credulitatea voastră, fie pentru a-i aresta pe  răufăcătorii care pun la cale, poate, cine  ştie ce  lovitură.

Nimic mai nimerit decât această propunere,  şi  totuşi ea nu fu pe gustul notabilităţilor din Werst.  Dacă ar fi fost să le dai crezare, nici jandarmii, nici  poliţia, nici armata, ea însăşi, n-ar fi putut să le vină de hac acestor făpturi neomeneşti dispunând ca să se  apere de procedee supranaturale.

― Dar, mi se pare, reluă, atunci, tânărul, că încă nu mi-aţi spus cui îi aparţinea, castelul din Carpaţi.

― Unei vechi familii de pe aceste locuri, familia  baronilor de Gorj, răspunse jupanul Colţ.

― Neamul Gorj?... strigă Francisc de Telec.

― El însuşi.

― Familia din care făcea parte baronul Radu?...

― Da.

― Şi ştiţi ce s-a întâmplat cu el?...

― Nu. Au trecut mulţi ani de când baronul de Gorj  nu s-a mai arătat la castel.

Francisc de Telec pălise şi, fără să-şi dea seama,  repeta cu glas schimbat acest nume:

― Radu de Gorj!

Capitolul IX

Familia Telec, una dintre cele mai vechi  şi mai  ilustre din România, se numără printre cele  şi mai  însemnate familii, încă dinainte ca ţara să-şi fi cucerit,  către sfârşitul secolului al XVI-lea, independenţa.  Amestecată în toate incidentele politice care alcătuiesc  istoria acestor provincii, numele acestei familii s-a  înscris cu glorie în paginile ei.

În clipa de faţă, mai puţin ocrotit de soartă decât  faimosul fag al castelului din Carpaţi, căruia îi mai  rămăseseră încă trei ramuri, neamul Telec se văzuse  restrâns la una singură, ramura Telec din Craiova, al  cărei ultim vlăstar era tânărul care tocmai poposise în  satul Werst

În copilărie, Francisc nu părăsise niciodată castelul  strămoşesc în care-şi aveau reşedinţa părinţii lui.  Urmaşii acestei familii se bucurau de o mare  consideraţie risipindu-şi cu dărnicie averea. Ducând  viaţa îmbelşugată şi fără griji a nobilimii de la ţară, deabia dacă se îndurau să-şi părăsească moşia de lângă Craiova o dată pe an, atunci când treburile îi chemau  în târgul cu acest nume, deşi se afla la o distanţă de  doar câteva mile.

Genul acesta de existenţă influenţă, în mod  inevitabil, educaţia unicului lor moştenitor, iar  Francisc avea să sufere multă vreme, de pe urma  felului în care fusese crescut şi a mediului în care îşi  petrecuse copilăria  şi tinereţea. Singurul lui dascăl  fusese un preot italian în vârstă, care nu avu cum să-l  înveţe mai mult decât ştia, şi nu ştia mare lucru. De  aceea, copilul devenit adolescent, nu dobândise decât  cunoştinţe absolut insuficiente, atât în ceea ce priveşte  ştiinţele, cât şi arta şi literatura vremii. Să vâneze cu  patimă, să gonească zi  şi noapte prin codri  şi pe  plaiuri, să ia urma cerbilor  şi a mistreţilor, să dea  piept, cu cuţitul în mână, cu fiarele din munţi, acestea  erau îndeletnicirile obişnuite ale tânărului care, brav şi  neînfricat, săvârşi adevărate fapte de vitejie în aceste  aspre înfruntări.

Contesa se stinse din viaţă când fiul ei avea abia  cincisprezece ani şi nu împlinise douăzeci şi unu de  ani când contele muri, într-un accident de vânătoare.  Durerea tânărului Francisc fu fără margini. Aşa cum  îşi plânsese mama, îşi plânse  şi tatăl.  Şi unul  şi  celălalt îi fuseseră răpiţi în scurtă vreme. Toată duioşia, toate elanurile de afecţiune închise în inima  lui se concentraseră, până atunci, în această dragoste  filială, care poate face faţă pornirilor copilăriei  şi  adolescenţei. Dar, atunci când se văzu lipsit de iubirea  aceasta, întrucât nu avusese niciodată prieteni, iar  preceptorul lui nu se mai afla pe lumea aceasta, se  trezi dintr-o dată singur pe lume.

Tânărul rămase încă trei ani în castelul de lângă Craiova, de unde nu se îndura să-şi ia zborul. Trăia  acolo fără să încerce să-şi creeze nici un fel de legături  cu lumea din afară. De-abia dacă se duse de două-trei  ori la Bucureşti, doar pentru că anumite treburi îl  obligaseră să o facă. Erau, dealtfel, perioade scurte de  absenţă, căci, nerăbdător, se grăbea să se întoarcă la  moşia lui.

Viaţa aceasta nu putea să ţină totuşi o veşnicie şi,  în cele din urmă, Francisc simţi nevoia să vadă ce se  află dincolo de munţii de pe meleagurile natale, fiind  ispitit să pornească spre alte zări.

Când luă hotărârea de a călători, tânărul avea în  jur de douăzeci şi trei de ani. Averea îi îngăduia cu  prisosinţă să-şi împlinească visul. Într-o bună zi, lăsă castelul în grija bătrânilor săi slujitori şi părăsi ţinutul  valah. Îl luă cu el pe Roşca, un fost ostaş român, aflat  deja de zece ani în slujba familiei Telec, însoţitorul său  în toate expediţiile de vânătoare. Era un slujitor dârz şi  curajos, devotat trup şi suflet stăpânului lui.