Intenţia tânărului era de a vizita Europa, poposind  câteva luni în capitalele  şi oraşele importante de pe  continent. Era de părere că instruirea lui, care de-abia  începuse să prindă contur la castel, avea să se  împlinească în urma învăţămintelor unei călătorii, al  cărei itinerar îl pregătise cu multă grijă.

Italia fu ţara pe care Francisc Telec vru să o vadă mai întâi, fiindcă se descurca binişor în limba italiană,  pe care o învăţase de la bătrânul preot. Farmecul  acestor meleaguri, atât de bogate în amintiri şi de care  se simţea atras în mod deosebit, îl seduse într-atât,  încât rămase acolo timp de patru ani. Nu părăsea  Veneţia decât pentru Florenţa, Roma pentru Neapole,  reîntorcându-se într-una în aceste centre artistice de  care nu se putea dezlipi. Franţa, Spania, Rusia, Anglia,  avea să le viziteze mai târziu, le va studia, chiar, cu  mai mult folos ― socotea el ― atunci când vârsta urma  să-l facă mai copt la minte. Dimpotrivă, avea nevoie de  tot clocotul tinereţii ca să se poată lăsa pătruns de  vraja marilor cetăţi italiene.

Francisc de Telec avea douăzeci  şi  şapte de ani,  când sosi pentru ultima oară la Neapole. Avea de gând  să-şi petreacă doar câteva zile acolo, înainte de a se  duce în Sicilia. Vroia să-şi încheie călătoria prin  cercetarea vechii Trinacria, după care urma să se  întoarcă la castel, pentru un an de odihnă.

O împrejurare neprevăzută avea nu numai să-i dea  peste cap pregătirile, dar  şi să-i hotărască destinul,  schimbându-i cursul vieţii.

În cei câţiva ani petrecuţi în Italia, dacă tânărul  dobândise doar cunoştinţe destul de modeste în ceea  ce priveşte  ştiinţele, pentru care era cu desăvârşire  lipsit de aptitudine; în schimb, sentimentul frumosului  i se revelase, aşa cum i s-ar arăta unui orb lumina. Cu  mintea larg deschisă către splendorile artei, se extazia  în faţa capodoperelor picturii, atunci când vizita  muzeelor din Neapole, Veneţia, Roma şi Florenţa. În  acelaşi timp, sălile de spectacol îi făcuseră cunoscute  lucrările lirice din acea vreme şi se pasionase pentru  interpretarea marilor artişti.

În timpul ultimei sale  şederi la Neapole, în nişte  împrejurări deosebite pe care le vom povesti la  momentul potrivit, un sentiment de o natură mai  intimă, mai pătrunzător, puse stăpânire pe inima lui.

Se afla, pe atunci, la opera San-Carlo, o cântăreaţă celebră a cărei voce limpede, a cărei tehnică desăvârşită, al cărei joc dramatic provocau admiraţia  tuturor acelor dilettanti.

Până la acea vreme, Stilla nu umblase niciodată după aclamaţiile străinilor, nu cânta altă muzică decât  muzica italiană, care-şi redobândise primul loc în arta  componistică. Opera Carignan din Torino, Scala din  Milano, Fenice din Veneţia, teatrul de operă Alfieri din  Florenţa, teatrul de operă din Roma, San-Carlo din  Neapole şi-o împărţeau, iar triumfurile nu-i lăsau nici  un regret că nu apăruse, încă, pe celelalte scene ale  Europei.

Stilla, atunci în vârstă de douăzeci şi cinci de ani,  era o femeie de o frumuseţe fără pereche, cu părul ei  lung cu răsfrângeri aurii, ochi negri şi adânci în care  se aprindeau flăcări, chip angelic şi carnaţie fierbinte,  cu un trup pe care nici dalta unui Praxiteles nu l-ar fi  putut modela mai desăvârşit. Iar femeia aceasta era o  artistă sublimă, o altă Malibran despre care Musset ar  fi putut, de asemenea, spune:

Şi cântecele tale duceau spre cer durerea!

Dar vocea pe care cel mai iubit dintre poeţi a slăvito în ştanţele-i nemuritoare:

...al inimii glas ce-n inimă pătrunde...

Vocea aceasta era a Stillei, în toată revărsarea ei  covârşitoare.

Totuşi, marea artistă, care dădea glas într-un mod  atât de desăvârşit accentelor iubirii patimilor care-ţi  învolburează sufletul, nu le simţise, după câte se  spunea, niciodată efectele în inima ei. Nu se  îndrăgostise niciodată, ochii săi nu răspunsesem  niciodată miilor de priviri care o învăluiau pe scenă. Se  părea că voia să trăiască doar în lumea personajelor ei  şi doar pentru arta ei.

De prima oară când o văzu pe Stilla, Francisc simţi  cum se aprinde în el văpaia primei iubiri. Aşa că,  renunţând la planul pe care şi-l făcuse, de a părăsi  Italia, după vizita în Sicilia, hotărî să rămână la  Neapole până la sfârşitul stagiunii. Ca şi cum un fir  nevăzut pe care nu avea puterea să-l rupă l-ar fi legat  de cântăreaţă, se ducea la toate reprezentaţiile ei, pe  care entuziasmul publicului le transforma în adevărate  sărbători. De mai multe ori, incapabil să-şi înfrâneze  pasiunea, încercase să ajungă la ea, dar uşa Stillei  rămase închisă fără milă pentru el, ca şi pentru toţi  ceilalţi fanatici admiratori.

Drept urmare, tânărul ajunse curând cel mai  vrednic de plâns dintre oameni. Gândindu-se numai la  Stilla, trăind numai pentru a o vedea  şi a o auzi,  neîncercând să-şi creeze relaţii în lumea în care îşi  avea locul, graţie numelui şi averii sale, cu inima şi  sufletul supuse unei necontenite tensiuni, sănătatea  sa nu întârzie să se resimtă. Şi vă daţi seama cât ar fi  suferit, dacă ar fi avut un rival. Dar, ştia, nimeni nu-i  putea da de bănuit ― nici măcar un anume personaj  destul de ciudat, căruia meandrele acestei povestiri ne  cer să-i facem cunoscute înfăţişarea şi caracterul.

Era un bărbat de cincizeci, cincizeci şi cinci de ani,  cel puţin aşa se presupunea, la vremea ultimei  călătorii a lui Francisc Telec la Neapole. Fiinţa aceasta  puţin comunicativă părea să aibă aerul de a se ţine în  afara acelor convenţii sociale acceptate de cei suspuşi.  Nu se ştia nimic, nici despre familia sa, nici despre  starea sa, nici despre trecutul său. Îl întâlneai azi la  Roma, mâine la Florenţa şi, trebuie spus, după cum  afla pe unde călătorea Stilla la Florenţa, sau la Roma.  De fapt, i se cunoştea o singură pasiune, să o audă pe  prima-donna cu un renume atât de mare care se afla,  pe atunci, pe primul loc, în ceea ce priveşte belcantoul.

Dacă Francisc Telec nu trăia decât pentru Stilla,  din ziua în care o văzuse pe scena operei din Neapole,  trecuseră deja  şase ani de când acest excentric  dilettante exista doar pentru a o auzi, şi se părea că vocea cântăreţei devenise la fel