de necesară pentru  viaţa lui ca şi aerul pe care îl respira. Niciodată nu  căutase să o întâlnească în altă parte decât pe scenă,  niciodată nu se înfăţişase dinaintea ei  şi nici nu îi  scrisese. Dar, de fiecare dată când Stilla urma să cânte, în oricare teatru de pe cuprinsul Italiei, vedeai  trecând prin dreptul intrării un bărbat înalt de statură,  înfăşurat într-un pardesiu lung, închis la culoare, cu o  pălărie cu boruri mari, ce-i ascundea chipul. Bărbatul  se grăbea să-şi ocupe locul în fundul unei loje  zăbrelite, închiriată în prealabil, special pentru el.  Rămânea închis acolo, nemişcat  şi tăcut pe toată durata reprezentaţiei. Apoi, de îndată ce Stilla îşi  isprăvea aria finală, o lua din loc, pe furiş, şi nici un  alt cântăreţ, sau o altă cântăreaţă nu l-ar fi putut  reţine; nici măcar nu i-ar fi auzit.

Cine era spectatorul acesta, atât de asiduu prin  comportarea sa? În zadar încercase Stilla să afle. Aşa  că, fiind o fire foarte impresionabilă, prezenţa  ciudatului personaj sfârşise prin a o înspăimânta ― o  spaimă absurdă, dar cât se poate de reală. Deşi nu-l  putea zări în fundul lojei sale, ale cărui zăbrele nu le  dădea în lături niciodată, îl ştia acolo, simţea privirea  lui poruncitoare aţintită asupra ei, ceea ce o tulbura în  aşa măsură, încât nu mai auzea ovaţiile cu care  publicul întâmpina intrarea ei în scenă.

S-a spus că personajul acesta nu i s-a prezentat  niciodată Stillei. Dar, dacă nu încercase deloc să cunoască femeia ― vom insista în mod deosebit asupra  acestui aspect ― tot ceea ce putea să-i amintească de  artistă constituia obiectul atenţiei sale constante. În  felul acesta, intrase în posesia celui mai izbutit dintre  portretele pe care marele pictor Michele Gregorio i le  făcuse cântăreţei, care o arăta pătimaşă, vibrantă,  sublimă, întrupând unul dintre cele mai frumoase  roluri ale sale, iar portretul acesta, dobândit cu preţul  greutăţii lui în aur, făcea cât dăduse pe el admiratorul.

Dacă originalul acesta era, întotdeauna, singur,  atunci când venea să-şi ocupe loja la reprezentaţiile  Stillei, dacă nu ieşea niciodată din casă decât pentru a  merge la operă, nu trebuie trasă concluzia că şi trăia  singur cuc. Nu, un tovarăş, nu mai puţin bizar decât  el, îi împărtăşea traiul.

Individul se numea Orfanik. Ce vârstă avea,  dincotro venea, unde se născuse? Nimeni n-ar fi putut  răspunde la aceste trei întrebări. Dacă ai fi crezut ce-ţi  spune ― fiindcă stătea bucuros de vorbă ― ar fi fost  unul dintre acei savanţi nerecunoscuţi, al căror geniu  n-a putut răzbate la lumină şi care s-au scârbit de  lume. Se presupunea, nu fără temei, că trebuia să fie  vreun pârlit de inventator, pe care punga bogatului  dilettante îl susţinea, cu dărnicie.

Orfanik era de statură mijlocie, slab, jigărit, mai  mult pielea şi osul, cu una dintre acele figuri veştede  căreia, în limba veche, i se spunea „faţă sfoiegită”.

Semn particular, purta o apărătoare neagră pe  ochiul drept pe care pesemne că şi-l pierduse în cine  ştie ce experienţă de fizică sau chimie, iar pe nas, o  pereche de ochelari a căror unică lentilă groasă, de  miop, slujea privirii verzui a ochiului stâng. În timpul  plimbărilor sale solitare, gesticula, ca  şi cum ar fi  discutat cu un interlocutor invizibil care doar îl  asculta, fără să-i răspundă niciodată.

Cei doi, straniul meloman şi nu mai puţin straniul  savant, erau binecunoscuţi, cel puţin atât cât puteau fi  în aceste oraşe ale Italiei, unde stagiunea îi chema cu  regularitate. Se bucurau de privilegiul de a aprinde  curiozitatea publicăşi, deşi admiratorul Stillei îi  respinsese mereu pe reporteri, cu interviurile lor  indiscrete, în cele din urmă, numele şi naţionalitatea  sa ajunseseră să fie cunoscute. Personajul acesta era  de origine română şi, când Francisc de Telec întrebă cum se numeşte, i se răspunse:

― Baronul Radu de Gorj.

Aşa se prezenta situaţia pe vremea când tânărul  tocmai sosea la Neapole. De două luni, teatrul SanCarlo gemea de lume în fiecare seară, iar succesul  Stillei sporea, spectacol de spectacol. Niciodată nu se  arătase atât de încântătoare în diversele roluri ale  repertoriului ei, niciodată nu stârnise ovaţii mai  înflăcărate.

La fiecare dintre reprezentaţii, în timp ce Radu îşi  ocupa fotoliul de orchestră, baronul Radu Gorj, ascuns  în loja lui, se lăsa furat de cântul fără pereche, se  pătrundea de vocea rafinată şi răscolitoare, fără de  care se părea că n-ar fi putut trăi.

Atunci se răspândi la Neapole un zvon ― zvon în  care publicul refuza să creadă, dar care, în cele din  urmă, puse pe jar lumea sensibililor dilettanti.

Se spunea, că odată stagiunea încheiată, Stilla avea  să renunţe la operă. Cum? În plină perioadă de  înflorire a talentului, în toată plenitudinea frumuseţii,  la apogeul carierei de artistă, era posibil să se  gândească să-şi ia adio de la scenă? Oricât ar fi părut  de necrezut, era adevărat şi, fără să ştie, baronul de  Gorj era, în parte, responsabil pentru această hotărâre.

Spectatorul acesta misterios, mereu de faţă, deşi  invizibil în spatele zăbrelelor lojei sale, sfârşise prin a-i  provoca Stillei o stare de agitaţie nervoasă persistentă,  de care nu se mai putea apăra. De îndată ce intra în  scenă, se simţea atât de tulburată, încât neliniştea  aceasta, foarte evidentă pentru public, îi afectase  treptat sănătatea. Să părăsească Neapole, să fugă la  Roma, la Veneţia, n-ar fi fost de ajuns,  ştia asta,  pentru a se descotorosi de prezenţa baronului de Gorj.  N-ar fi izbutit să scape de el nici dacă ar fi părăsit  Italia pentru Germania, Rusia ori Franţa. Ar fi urmărito pretutindeni unde s-ar fi dus să cânte şi, pentru a  scăpa de această piază rea, singura cale era să se  retragă.

Or, de două luni deja, înainte ca zvonul retragerii ei  să se fi răspândit, Francisc de Telec se hotărâse să întreprindă pe lângă cântăreaţă un demers ale cărui  consecinţe aveau să provoace, din nefericire, cea mai  ireparabilă catastrofă. Burlac, stăpân al unei mari  averi, izbutise să fie primit de Stilla, şi-i propusese să devină soţia lui.

Stilla cunoştea de multă vreme sentimentele pe  care i le inspira tânărului. Îşi spusese că