era un om  căruia orice femeie, chiar şi din înalta societate, ar fi  fost încântată să-i încredinţeze propria ei fericire. Aşa  că, în starea de spirit în care se afla, atunci când  Francisc de Telec veni să-i ofere numele său, îl primi,  cu o simpatie pe care nu încercă să şi-o ascundă. Fără să se îndoiască o clipă de simţămintele ei şi fără să regrete o clipă că pune capăt carierei artistice, acceptă să fie soţia lui Francisc Telec.

Prin urmare, vestea era adevărată, Stilla nu va mai  apărea niciodată pe scenă, de îndată ce stagiunea de la  San-Carlo avea să ia sfârşit. Căsătoria sa, în legătură cu care existaseră unele îndoieli, fu dată atunci ca  sigură.

După cum vă daţi seama, lucrul acesta stârni mare  vâlvă nu numai în cercurile artistice, dar chiar şi în  cercurile înalte din Italia. După ce nimeni nu voise să creadă că hotărârea artistei era definitivă, trebuiră să accepte cu toţii această înfrângere. Tânărul conte  deveni ţinta geloziei şi pizmei tuturor, deoarece o răpea  artei sale, succesului şi idolatriei înfocaţilor dilettanti,  pe cea mai mare cântăreaţă a epocii. Urmară de aici  numeroase ameninţări personale la adresa viitorului  mire, ameninţări pe care tânărul nu le luă nici o clipă în serios.

Dar, dacă publicul se arătă atât de pătimaş, vă puteţi închipui ce simţi baronul Radu de Gorj, la  gândul că Stilla avea să-i fie luată pe veci, că va pierde,  odată cu ea, tot ceea ce îl lega de viaţă. Se răspândi  zvonul că, socotind că nu mai are de ce să trăiască,  încercase să se sinucidă. Sigur e că, din ziua aceea,  Orfanik nu mai fu văzut cutreierând străzile  Neapolelui. Nedezlipit de baronul Radu, veni, chiar de  mai multe ori, să se închidă în loja de la San-Carlo, pe  care baronul o ocupa la fiecare reprezentaţie, ceea ce  nu i se mai întâmplase niciodată, fiind absolut  refractar, ca atâţia alţi savanţi, la farmecul muzicii.

Totuşi zilele treceau, emoţia nu scădea, şi urma să ajungă la culme în ziua în care Stilla avea să apară,  pentru ultima oară, pe scenă. Rolul cu care trebuia săşi ia adio de la public, era superbul rol al Angelicăi din  Orlando, capodopera maestrului Arconati.

În seara aceea, San-Carlo fu de zece ori prea mic,  pentru a-i putea primi pe toţi spectatorii care se  înghesuiau la uşile lui  şi dintre care cea mai mare  parte rămaseră afară. Erau de aşteptat manifestaţii  ostile la adresa tânărului Telec, dacă nu în timp ce  Stilla se afla pe scenă, cel puţin atunci când cortina se  va fi lăsat la sfârşitul celui de-al cincilea act.

Baronul de Gorj luase loc în loja sa, iar Orfanik se  afla şi de data aceasta alături de el.

Stilla apăru mai agitată decât oricând. Îşi veni  totuşi în fire, se lăsă în voia inspiraţiei şi cântă atât de  perfect, cu un har fără pereche, încât cuvintele sunt  mult prea palide pentru a putea descrie arta ei.  Entuziasmul nespus pe care-l provocă în rândul  spectatorilor se transformă în delir.

În timpul reprezentaţiei, tânărul Francisc stătuse în  culise, nerăbdător, clocotind, înfrigurat, fără să se  poată domoli, blestemând lungimea scenelor,  enervându-se din pricina întârzierilor datorate  aplauzelor  şi bisurilor. Ah! Cum îşi mai dorea să o  scoată cât mai repede din teatru pe cea care-i era  hărăzită să-i fie soţie şi să o ducă departe, departe,  unde nu va mai fi decât a lui, a lui şi numai a lui!  Sosi şi scena dramatică în care eroina din Orlando moare. Niciodată n-a părut minunata muzică a lui  Arconati mai mişcătoare, mai pătrunzătoare, niciodată n-a interpretat-o Stilla cu accente mai pasionate. Parcă tot sufletul li se reflecta în sunetele melodioase... Şi,  totuşi, ai fi zis că vocea, sfâşiată în unele clipe, stătea  să se frângă, vocea aceasta care urma să nu mai fie  auzită.

În momentul acela, zăbrelele de la loja baronului de  Gorj se ridicară. Un cap ciudat, cu părul lung,  grizonat, cu ochii ca doi tăciuni aprinşi, se arătă: faţa  extatică era înspăimântător de palidă, iar din culise  Francisc o zări în plină lumină, ceea ce nu se mai  întâmplase.

Stilla se lăsa purtată, atunci, de toată ardoarea  strălucitoarei  strette a cântecului final... Tocmai  repetase fraza de o sublimă sensibilitate:

Innamorata, mio cuore tremante, Voglio morire...  Brusc, se opreşte...

Chipul baronului de Gorj o îngrozeşte... O spaimă de neînţeles o paralizează... Îşi duce repede mâna la  gurăşi mâna i se înroşeşte de sânge... Se  împleticeşte... Se prăbuşeşte...

Publicul s-a ridicat, tremurând, scos din minţi,  înnebunit de nelinişte...

Un ţipăt se ridică din loja baronului de Gorj...  Francisc se năpusteşte pe scenă, o ia pe Stilla în  braţe... o ridică... se uită la ea... îi vorbeşte...

― A murit!... A murit!... strigă. E moartă!...

Stilla a murit... I s-a spart un vas de sânge...  Cântul i s-a stins, odată cu ultimul suspin.

Tânărul Francisc fu dus la hotel într-o asemenea  stare, încât existau temeri căşi-ar putea pierde  minţile. Nu putu asista la funeraliile Stillei, celebrate  în mijlocul îndureratei populaţii napolitane.

La cimitirul Campo Santo Nuovo, unde a fost  înmormântată cântăreaţa, pe marmura albă, poate fi  citit doar acest nume:

STILLA

În seara de după îngropăciune, un bărbat sosi la  Campo Santo Nuovo. Acolo, cu privirile rătăcite, cu  capul plecat şi buzele strânse de parcă ar fi fost deja  pecetluite de moarte, privi multă vreme locul unde  fusese înmormântată Stilla. Ar fi vrut aşa, poate ar mai  fi auzit vocea marii artiste, care urma să se înalţe, săşi ascută simţul auzului pentru o ultimă oară din  mormânt...

Era Radu de Gorj.

Înaceeaşi noapte, baronul de Gorj, însoţit de  Orfanik, părăsi Neapole şi de la plecarea lui, nimeni nar fi putut spune ce se întâmplase cu el. Dar a doua zi,  pe adresa tânărului Francisc sosi o scrisoare. De un  laconism ameninţător, cuprindea doar aceste cuvinte:

Tu ai omorât-o!... Blestemat să fii, Francisc de Telec!  RADU DE GORJ

 

 

Capitolul X

 

Aceasta fusese cumplita poveste.

Timp de o lună, viaţa lui Francisc Telec atârnă de  un fir de păr. Nu recunoştea pe nimeni, nici