Tânărul scăpă de la moarte. Graţie iscusinţei  doctorilor şi îngrijirii neîntrerupte a devotatului Roşca,  ajutat, de asemenea, de tinereţe şi de natură, Francisc  Telec fu salvat. Mintea-i scăpă nevătămată din această înspăimântătoare zdruncinare nervoasă. Dar atunci  când îi reveni memoria, când îşi aduse aminte de  tragica scenă finală din Orlando, în care inima artistei  se sfărâmase, strigă, cu neputinţă:

― Stilla! Stilla mea! în vreme ce mâinile i se  întindeau, ca pentru a o aplauda încă.

De îndată ce stăpânul lui se putu scula din pat,  Roşca obţinu de la el acordul de a fugi din acest oraş blestemat  şi de a se lăsa dus în castelul de lângă Craiova. Totuşi, înainte de a părăsi Neapolele, vru să meargă să se roage la mormântul artistei, pentru un  ultim şi etern rămas bun.

Roşea îl însoţi la Campo Santo Nuovo. Francisc se  trânti pe pământul crud, se chinui să-l sape cu  unghiile, ca să se îngroape în el... Cu greu reuşi Roşca  să-l smulgă de lângă mormântul în care zăcea întreaga  lui fericire.

Câteva zile mai târziu, întors la Craiova, în inima  ţării valahe, revăzu vechiul domeniu al familiei sale. În  interiorul castelului de acolo trăi vreme de cinci ani  într-o izolare absolută, din care refuză să iasă. Nici  timpul, nici despărţirea nu putuseră să-l vindece de  suferinţa care-l mistuia. Ar fi trebuit să-şi uite  durerea, iar lucrul acesta era cu neputinţă. Amintirea  Stillei, vie ca în prima zi, se contopise cu viaţa lui.  Sunt răni din acestea, care nu se închid decât odată cu moartea.

Totuşi, în vremea în care începe povestea noastră,  tânărul părăsise castelul de câteva săptămâni. Cât de  îndelungi şi stăruitoare erau nenumăratele rugăminţi  la care fusese silit să recurgă Roşca, pentru a-şi  convinge stăpânul să se rupă de singurătatea în care  se stingea! Că Francisc nu reuşea să-şi găsească mângâierea era de înţeles, dar era zadarnic să încerce  să-şi ostoiască durerea.

Un plan de călătorie fusese hotărât: să viziteze, mai  întâi, provinciile transilvănene. Mai târziu  ― spera  Roşca ― tânărul va consimţi să reia, de-a curmezişul  Europei, călătoria întreruptă de tristele evenimente de  la Neapole.

Telec pornise la drum ca excursionist de astă dată,  şi numai pentru o călătorie de scurtă durată. Roşca şi  cu el străbătuseră câmpiile valahe, până la masivul  impunător al Carpaţilor; pătrunseseră în defileele  trecătorii Vulcan; apoi, după ascensiunea Retezatului  şi o excursie prin valea Mureşului, veniseră să se  odihnească în satul Werst, la hanul „La Regele Matei”.

Se ştie care era starea de spirit a celor de acolo în  momentul sosirii tânărului şi cum fusese pus la curent  cu faptele de neînţeles de la castel. Se  ştie, de  asemenea, cum tocmai aflase că cetăţuia aparţinea  baronului Radu de Gorj.

Efectul produs asupra lui Francisc Telec de numele  acesta fusese mult prea evident, pentru ca jupanul  Colţ şi ceilalţi să nu-l remarce. Aşa că Roşca îl dădu cu  năduf dracului, cu bazaconiile lui cu tot, pe jupanul  Colţ, care-l rostise într-un moment atât de nelalocul  lui. De ce trebuia să aibă Francisc Telec ghinionul să pice tocmai în afurisitul  ăsta de sat Werst, în  vecinătatea castelului din Carpaţi?

Tânărul amuţise. Privirea lui, care rătăcea de la  unul la altul, mărturisea mai mult decât îndeajuns  adânca-i tulburare sufletească, pe care încerca în  zadar să o domolească.

Jupanul Colţ şi prietenii lui îşi dădură seama că între Francisc Telec  şi baronul de Gorj trebuia să existe o misterioasă legătură, dar, oricât de mult i-ar fi  îmboldit curiozitatea,  ştiură să se păstreze într-o  rezervă cuviincioasă, abţinându-se să-l hărţuiască cu  întrebările, pentru a afla mai mult. Mai târziu or vedea  ei ce-i de făcut.

Câteva clipe mai târziu, părăsiseră cu toţii  La  Regele Matei, foarte intrigaţi de această extraordinară înlănţuire de evenimente, care nu prevestea nimic bun  pentru sat.

Şi apoi, acum când tânărul aflase cine era stăpânul  castelului din Carpaţi, îşi va mai respecta oare  promisiunea? Odată ajuns la Alba Iulia, va preveni  autorităţile şi le va cere să intervină? Iată întrebarea  care-i îi frământa pe birău, pe dascăl, pe doctorul  Patak şi pe toţi ceilalţi. În orice caz, dacă n-o făcea el,  jupanul Colţ era hotărât s-o facă. Poliţia va fi  avertizată, va veni să cerceteze castelul, va vedea dacă e bântuit de duhuri, sau locuit de răufăcători, fiindcă satul nu mai putea trăi multă vreme într-o asemenea  încordare.

Pentru cei mai mulţi locuitori însă era o încercare  inutilă, o măsură ineficace. Să porneşti la atac  împotriva duhurilor!... Dar săbiile jandarmilor se vor  face  ţăndări, ca şi cum ar fi fost din sticlă, iar puştile  vor trage pe-alături!

Francisc de Telec, rămas singur în sala mare a  hanului, se lăsă în voia amintirilor trezite, într-un mod  atât de dureros, de numele baronului de Gorj. După ce  zăcu vreme de un ceas, zdrobit, într-un fotoliu, se  ridică, ieşi din han, se îndreptă spre marginea terasei,  şi iscodi cu privirea depărtările.

Pe creasta Pleşei, în centrul platoului Orgall, se  înălţa castelul din Carpaţi. Acolo trăise ciudatul  personaj, spectatorul de la San-Carlo, cel care-i inspira  nefericitei Stilla o spaimă de neînvins. Dar acum  castelul era părăsit, iar baronul de Gorj nu se mai  întorsese de când fugise din Neapole. Nu se ştia nimic  de soarta lui; după moartea marii artiste era posibil  să-şi fi luat viaţa. Francisc rătăcea astfel pe tărâmul  ipotezelor, fără să ştie la care să se oprească.

Pe de altă parte, aventura pădurarului Nicu Deac  nu înceta să-l frământe  şi i-ar fi făcut plăcere să dezlege taina ei, fie doar pentru a linişti populaţia din  Werst.

Aşa că, întrucât nu se îndoia nici o clipă că nişte  răufăcători îşi aflaseră refugiul în castel, tânărul se  hotărî să-şi  ţină făgăduiala pe care o făcuse, de a  dejuca manevrele falselor fantome, înştiinţând poliţia  din Alba Iulia.

Totuşi, pentru a putea acţiona, voia să afle cât mai  multe amănunte despre cele întâmplate. Cel mai  nimerit era să discute personal cu tânărul