pădurar.  Iată de ce, pe la ceasurile trei ale amiezii, înainte de a  se întoarce la han, se înfăţişă la domiciliul birăului.

Jupanul Colţ se arătă cât se poate de onorat să-l  primească: un tânăr atât de distins... vlăstarul unei  familii de viţă veche de pe meleagurile valahe... căruia  satul Werst îi va rămâne recunoscător când îşi va  redobândi liniştea şi chiar bunăstarea... de vreme ce  călătorii se vor întoarce să cutreiere ţinutul... plătind  taxa de trecere, neavând de ce să se mai teamă de  duhurile rele ale castelului din Carpaţi... etc.

Francisc de Telec îi mulţumi jupanului Colţ pentru  complimentele sale şi îl întrebă dacă ar putea sta de  vorbă cu tânărul pădurar.

― Desigur, înălţimea ta, răspunse birăul. Flăcăul  ăsta de ispravă e cât se poate de bine şi nu va întârzia  să-şi ia slujba în primire.

Apoi, întorcându-se:

― Aşa-i, Mioriţă? adăugă, interpelându-şi fata, care  tocmai intrase în odaie?

― Să dea Dumnezeu să fie aşa, tată! răspunse, cu  voce înduioşată, Mioriţa.

Francisc se arătă încântat de salutul preţios pe  care i-l adresă tânăra. Şi, văzând-o încă neliniştită de  starea logodnicului ei, se grăbi să-i ceară câteva  explicaţii în legătură cu acest subiect.

― După câte am auzit, zise el, Nicu Deac nu a fost  vătămat prea rău...

― Nu, lăudat fie Cerul!

― Aveţi un doctor bun la Werst?

― Hm! mormăi jupanul Colţ, pe un ton prea puţin  măgulitor pentru fostul infirmier al postului de  carantină.

― Îl avem pe doctorul Patak, răspunse Mioriţa.

― Cel care l-a însoţit pe Nicu Deac la castelul din  Carpaţi?

― Chiar el, înălţimea ta.

― Domnişoară, spuse atunci Francisc, aş dori, în  interesul lui, să-l văd pe logodnicul dumitale, ca să aflu amănunte mai precise despre întâmplarea asta.

― Se va grăbi să vi le dea, chiar dacă va obosi  puţin...

― Oh! N-o să întrec măsura şi nu voi face nimic din  ce i-ar putea face rău lui Nicu Deac.

― Ştiu.

― Când va avea loc căsătoria voastră?...

― Peste cincisprezece zile, răspunse birăul.

―Atunci voi avea plăcerea să fiu de faţă, dacă jupanul Colţ vrea să mă poftească, bineînţeles...

― O asemenea cinste...

― Peste cincisprezece zile, aşa rămâne, şi sunt sigur  că Nicu Deac se va pune pe picioare, de îndată ce-şi va  putea îngădui să facă o plimbare cu drăgălaşa lui  logodnică.

― Da! Dumnezeu să-l ocrotească, răspunse Mioriţa,  roşind.

În clipa aceea, pe chipul ei încântător se zugrăvi o  nelinişte atât de vădită, încât Francisc nu se putu opri  să nu o întrebe de ce era atât de îngrijorată.

― Da! Dumnezeu să-l ocrotească, răspunse fata,  fiindcă, încercând să pătrundă în castel, în ciuda  împotrivirii lor, Nicu a înfruntat duhurile rele!... Şi cine  ştie dacă nu s-or înverşuna să-l chinuiască toată viaţa...

― Oh! în privinţa asta, domnişoară, o linişti  Francisc, facem noi ordine, vă promit.

― Nu i se va întâmpla nimic bietului meu Nicu?...

― Nimic, iar datorită agenţilor de poliţie, incinta  cetăţuii va fi la fel de sigură ca piaţa din Werst!  Considerând inoportun să discute problema  aceasta, a miraculosului, cu nişte persoane care  credeau orbeşte în forţele supranaturale, tânărul o  rugă pe Mioriţa să-l ducă în odaia pădurarului.

Ceea ce fata se grăbi să facă, după care îl lăsă pe  Francisc singur cu logodnicul ei.

Nicu Deac fusese înştiinţat de sosirea celor doi  călători la hanul  La Regele Matei. Instalat într-un  fotoliu vechi, mare cât o gheretă, se ridică să-şi  primească oaspetele. Cum aproape că nu se mai  resimţea de pe urma paraliziei care-l lovise vremelnic,  era în stare să răspundă întrebărilor tânărului  Francisc.

― Domnule Deac, spuse acesta, după ce îi strânse  prieteneşte mâna, aş vrea să te întreb de la început  dacă dumneata crezi în prezenţa unor făpturi  supranaturale în castelul din Carpaţi.

― Sunt silit să cred, răspunse Nicu Deac.

― Şi ele să te fi împiedicat să treci dincolo de zidul  cetăţuii?

― Nu mă îndoiesc.

― Şi de ce, mă rog?

― Pentru că, dacă n-ar fi fost duhuri, ceea ce mi s-a  întâmplat nu ar avea nici o explicaţie.

― Vrei să ai bunătatea să-mi povesteşti întreaga  întâmplare, fără să laşi nimic deoparte?

― Bucuros.

Nicu Deac depănă de-a fir-a-păr povestea care i se  ceruse. Nu putu decât să confirme faptele care-i  fuseseră aduse la cunoştinţă lui Francisc în timpul  convorbirii lui cu oaspeţii de la han  ― fapte cărora  tânărul, după cum se ştie, le clădea o interpretare pur  naturală.

Pe scurt, toate evenimentele din acea noapte de  pomină se puteau explica uşor dacă fiinţele omeneşti,  răufăcători sau alţii, care-şi aflaseră sălaş în cetăţuie,  dispuneau de o maşinărie capabilă să producă acele  efecte fantasmagorice. Cât priveşte ciudata pretenţie a  doctorului Patak, că s-ar fi simţit înlănţuit de pământ,  prin cine ştie ce forţă nevăzută, se putea susţine că respectivul doctor fusese victima unei iluzii. Părea  mult mai verosimilă ipoteza că, pur  şi simplu, i se  muiaseră picioarele pentru că era înnebunit de groază,  ceea ce îi şi declară Francisc tânărului pădurar.

― Cum aşa, înălţimea ta, replică Nicu Deac, să-l fi  lăsat picioarele pe laşul  ăsta, tocmai când voia s-o  rupă la fugă? Nu se poate aşa ceva, trebuie să fii de  aceeaşi părere cu mine.

― Ei bine, reluă Francisc, să zicem că şi-a prins  picioarele în cine ştie ce capcană ascunsă în ierburile  de pe fundul şanţului...

― Atunci când capcanele se închid, nu se lăsă pădurarul, te rănesc cumplit, îţi sfâşie carnea, iar  picioarele doctorului Patak n-au nici măcar o  zgârietură.

― Observaţia ta e justă, Nicule, şi totuşi, crede-mă,  dacă e adevărat că doctorul n-a putut să se smulgă,  înseamnă că picioarele îi erau prinse în felul acesta.

― Să te întreb atunci, cum s-ar fi putut deschide de  la sine o capcană, ca să-l lase, din nou, liber pe  doctor?

Întrebare la care Francisc nu găsi nici un răspuns.  ― Mai mult, înălţimea ta, reluă pădurarul, să-l  lăsăm deoparte pe doctorul Patak. La urma urmei, nu  pot vorbi decât despre ceea ce am simţit pe pielea mea.