― Dar să-l lăsăm deoparte pe bunul doctor şi să discutăm doar despre ceea ce  ţi s-a întâmplat  ţie,  Nicule.

― Ceea ce mi s-a întâmplat este cât se poate de  limpede. Nu există nici o îndoială că am fost zgâlţâit  zdravăn, într-un fel care nu este deloc firesc.

― N-ai avut nici o urmă de rană? întrebă Francisc.

― Nici una, şi totuşi am fost izbit cu o putere...

― Şi asta chiar în clipa în care ai pus mâna pe  ferecătura punţii?...

― Da, de-abia am atins-o, că am fost ca paralizat.  Din fericire, cealaltă mână, cu care mă ţineam de lanţ,  nu s-a desfăcut,  şi am alunecat până în fundul  şanţului, de unde doctorul m-a ridicat, leşinat.

Franciscclătină din cap, ca un om pe care  explicaţiile acestea îl lăsau neîncrezător.

― Haide, urmă Nicu Deac, n-am visat ceea ce ţi-am  povestit şi, dacă vreme de opt zile am zăcut cât sunt de  lung în patul  ăsta, fără să-mi simt nici braţul, nici  piciorul, n-ar fi înţelept să-mi spui că mi s-au năzărit  toate astea!

― Nici nu-mi trece prin gând să spun aşa ceva, e  sigur că ai avut parte de o zguduitură cumplită...

― Cumplită şi drăcească!

― Nu, în privinţa asta ne deosebim, Nicule, îl  contrazise tânărul. Tu crezi că ai fost lovit de o făptură supranaturală, iar eu, eu nu cred, din simplul motiv că nu există făpturi supranaturale, nici cu gânduri rele,  nici cu gânduri bune.

― Ai vrea, atunci, să mă lămureşti şi pe mine cum  de-am păţit ce-am păţit?

― Încă nu pot, dar fii sigur că totul se va explica şi  încă în felul cel mai simplu.

― Să dea Dumnezeu! zise pădurarul.

― Spune-mi, reluă Francisc, castelul acesta a fost  întotdeauna al familiei de Gorj?

― Da, şi este al lor şi acum, deşi ultimului urmaş al  familiei, baronului Radu, i s-a pierdut urma.

― Şi cam de când nu se mai ştie nimic de el?

― Cam de douăzeci de ani.

― De douăzeci de ani?...

― Da. Într-o zi, baronul a părăsit castelul, ultimul  lui slujitor a decedat la câteva luni după plecarea sa, şi  de atunci n-a mai fost văzut.

― Şi de atunci n-a mai pus nimeni piciorul în  cetăţuie?

― Nimeni.

― Şi ce crede lumea de pe-aici?

― Crede că baronul Radu trebuie să fi murit prin  străinătăţi şi că lucrul acesta s-a întâmplat la puţină vreme după ce a plecat.

― Se înşală, Nicule, baronul trăia încă, cel puţin  acum cinci ani.

― Trăia?...

― Da... În Italia, La Neapole...

― L-ai văzut?

― Da, l-am văzut.

― Şi de cinci ani?...

― N-am mai auzit vorbindu-se despre dânsul.  Tânărul pădurar căzu pe gânduri. Îi venise o idee, o  idee căreia ezita să-i dea glas. În sfârşit, se hotărî şi,  ridicând capul, cu sprâncenele încruntate:

― Nu-i de presupus, zise el, ca baronul să se fi  întors în ţinut, hotărât să se închidă în cetăţuia lui?

― Nu... nu-i de presupus, Nicule.

― Aşa cred şi eu, ce interes ar fi avut să ascundă...  să nu lase pe nimeni să pătrundă până la el?...

― Nici unul, răspunse Francisc de Telec.

Şi, totuşi, raţionamentul acesta începea să capete  formă în mintea lui. Nu era oare posibil ca personajul  acesta a cărui existenţă fusese întotdeauna atât de  enigmatică, să fi venit să se refugieze în castel după plecarea sa din Neapole? Acolo, mulţumită superstiţiilor întreţinute cu iscusinţă, nu i-ar fi fost  uşor, dacă voia, să trăiască absolut izolat să se apere  de orice vizită inoportună, dat fiind că ştia care este  starea de spirit a localnicilor?

Totuşi, Francisc consideră nepotrivit să le  împărtăşească locuitorilor din Werst o asemenea  ipoteză. Ar fi trebuit să le mărturisească fapte care-l  priveau mult prea îndeaproape. Dealtfel, n-ar fi  convins pe nimeni, lucru de care se convinse  numaidecât, atunci când Nicu Deac adăugă:

― Dacă baronul Radu este cel care se află la castel,  trebuie să credem că baronul Radu este Necuratul,  fiindcă numai Necuratul putea să-mi facă una ca asta!  Dornicsă nu se mai întoarcă pe acest teren,  Francisc schimbă vorba. Dacă făcu tot posibilul să-l  liniştească pe pădurar, în ceea ce priveşte consecinţele  încercării sale, îl rugă stăruitor totuşi să nu o repete.  Nu era treaba lui, era treaba autorităţilor, iar agenţii  de poliţie din Alba Iulia vor şti cum să dezlege misterul  castelul din Carpaţi.

Tânărul Francisc îşi luă atunci rămas-bun de la Nicu Deac, urându-i să se vindece cât mai curând,  pentru a nu întârzia căsătoria lui cu Mioriţa, la care  ţinea morţiş să fie de faţă.

Adâncit în gândurile lui, Francisc se întoarse la  han, de unde nu mai ieşi toată ziua.

La şase, Ionas îi aduse cina în sala mare, unde,  dovedind o discreţie demnă de toată lauda, nimeni din  sat, nici jupanul Colţ nici altcineva, nu veni să-i  tulbure singurătatea.

Pe la opt, Roşca îi spuse:

― Ai nevoie de mine, stăpâne?

― Nu.

― Atunci, mă duc să-mi fumez pipa pe terasă.

― Da, Roşca, da.

Pe jumătate culcat pe canapea, Francisc se lăsă din  nou purtat de apa timpului în trecutul de neuitat. Se  afla la Neapole, la ultima reprezentaţie de la teatrul  San-Carlo... Îl revedea pe baronul de Gorj, aşa cum îi  apăruse, scoţând capul din lojă, cu privirile aţintite cu  ardoare asupra artistei, ca  şi cum ar fi vrut să-i  topească voinţa... Apoi, se duse cu gândul la  scrisoarea semnată de ciudatul personaj care îl acuza  pe el, Francisc de Telec, că o omorâse pe Stilla...

Furat de amintiri, Francisc se simţea prins, încetul  cu încetul, în mrejele somnului. Dar se afla încă la  hotarul dintre vis şi veghe, în starea aceea în care poţi  percepe cel mai slab zgomot, când se produse un  fenomen, ieşit cu totul din comun.

Pare că o voce, dulce  şi unduitoare, se aude în  încăperea în care Francisc e singur, cu desăvârşire  singur totuşi.

Fără să se întrebe dacă visează sau nu, Francisc  înălţă capul şi ascultă.

Da! S-ar zice că