Nel giardino de mille fiori, Andiamo, mio cuore...

Romanţa aceasta, Francisc a mai auzit-o...  Romanţa aceasta, de o inefabilă suavitate, a cântat-o  Stilla, în concertul pe care l-a dat la teatrul San-Carlo,  înaintea reprezentaţiei de adio...

Ca legănat, fără să mai ştie de el, Francisc se lăsă cotropit de vraja de a o mai asculta odată...

Apoi, cântecul se încheie  şi vocea care scădea  treptat, se stinse, odată cu vibraţiile moi ale aerului.

Dar Francisc se scutură de toropeală... Se ridică brusc... Îşi ţinu răsuflarea şi încearcă să mai prindă un ecou îndepărtat al vocii, care îi merse drept la  inimă...

Totul e tăcere, înăuntru şi afară.

― Vocea ei!... şopteşte. Da!... Era vocea ei... vocea  pe care am iubit-o atât!...

Apoi, revenind la realitate:

― Dormeam... şi am visat!

Capitolul XI

A doua zi, tânărul Francisc se trezi din zori, cu  mintea încă tulburată de vedeniile nopţii.

Dimineaţa trebuia să plece din satul Werst şi s-o pornească pe drumul spre Cluj. După ce vizitase  aşezările industriale Petroşani şi Livezeni, intenţia lui  Francisc era să se oprească o zi întreagă la Alba Iulia,  înainte de a poposi o vreme în capitala Transilvaniei.  De acolo, drumul de fier urma să-l poarte prin  provinciile Ungariei centrale, ultimă etapă a călătoriei  sale.

Francisc ieşise din han  şi, tot plimbându-se pe  terasă, cu luneta lui la ochi, cerceta înfiorat,  contururile cetăţuii, pe care soarele, la răsărit, o făcea  să se profileze destul de limpede pe platoul Orgall.

Iar gândurile i se învârteau în jurul a două întrebări  care nu-i dădeau pace. Odată ajuns la Alba Iulia, îşi va  ţine făgăduiala făcută celor din Werst? Va anunţa  poliţia despre ceea ce se întâmpla în castelul din  Carpaţi?

Când se legase să readucă liniştea în sat, o făcuse  cu convingerea intimă că acea cetăţuie slujea drept  refugiu unei bande de răufăcători sau, cel puţin, unor  indivizi suspecţi care, având tot interesul să nu fie  dibuiţi, făcuseră tot ceea ce le stătea în puteri să împiedice orice apropiere.

Dar noaptea Francisc chibzuise, întorcând lucrurile  şi pe-o parte, şi pe alta. În gândirea lui se produsese o  schimbare bruscă şi acum pregeta.

Într-adevăr, în urmă cu cinci ani, ultimul  descendent al familiei Gorj, baronul Radu, dispăruse  fără urmă şi ce se întâmplase cu el nimeni nu putuse  afla vreodată. Desigur, se răspândise zvonul că murise,  la ceva vreme după plecarea sa din Neapole. Dar era  oare adevărat? Ce dovezi existau în legătură cu  moartea sa? Poate că baronul de Gorj trăia şi, dacă trăia, de ce nu s-ar fi întors în castelul strămoşilor săi?  De ce Orfanik, singurul apropiat care era cunoscut, nu  l-ar fi însoţit;  şi de ce n-ar fi acest ciudat fizician  autorul  şi regizorul fenomenelor care nu încetau să semene spaima în tot ţinutul? Exact la asta se gândea  tânărul Francisc.

Trebuie să fiţi de acord, ipoteza părea destul de  plauzibilă iar, dacă baronul Radu de Gorj şi Orfanik îşi  găsiseră refugiu în cetăţuie, e de la sine înţeles că au  vrut să o facă de nepătruns, ca să-şi poată duce întrînsa viaţa singuratică, acesta potrivindu-se obiceiurilor  şi caracterului lor.

Ori, dacă aşa stăteau lucrurile, ce atitudine trebuia  să adopte tânărul Francisc? Ar fi oportun să se  amestece în viaţa baronului de Gorj? Era ceea ce se  întreba, cântărind argumentele pro  şi contra, când  Roşca se apropie de el pe terasă.

Găsi potrivit să-i facă cunoscute gândurile lui, în  legătură cu acest subiect.

― Stăpâne, îi răspunse Roşca, se prea poate ca  baronul de Gorj să fie acela care se dedă la toate  aceste născociri diavoleşti. Ei bine, dacă aşa e, părerea  mea e că nu trebuie să ne vârâm nasul unde nu ne  fierbe oala. Fricoşii din Werst or vedea ei pe unde scot  cămaşa, treaba lor. N-are rost să ne legăm la cap dacă nu ne doare, numai aşa, ca să liniştim satul.

― Fie, dacă mă gândesc bine, cred că ai dreptate,  isteţul meu Roşca.

― Şi eu cred la fel, răspunse firesc oşteanul.

― În ceea ce-i priveşte pe jupanul Colţ şi pe ceilalţi,  acum  ştiu ce să facă pentru a isprăvi cu aşa-zisele  duhuri din cetăţuie.

― Într-adevăr, stăpâne, trebuie doar să înştiinţeze  poliţia din Alba Iulia.

― Pornim la drum după prânz Roşca, zise Francisc.  ― Totul va fi pregătit până atunci.

― Dar înainte de a coborî din nou pe valea Jiului,  vom face un ocol spre Pleşa.

― De ce asta, stăpâne?

― Aş dori să văd mai de aproape ciudatul castel din  Carpaţi.

― La ce bun?...

― O toană, Roşca, o toană care nu ne va răpi mai  mult de o jumătate de zi.

Roşca fu foarte contrariat de această hotărâre, care  i se părea cel puţin inutilă. Tot ceea ce-i putea aduce  aminte cu prea multă putere de trecut tânărului, ar fi  vrut să ţină departe. De data asta fu în zadar: se lovi  de hotărârea de neclintit a stăpânului său.  Şi asta  pentru că Francisc  ― ca  şi cum s-ar fi aflat sub o  influenţă căreia nu i se putea împotrivi ― se simţea  atras de cetăţuie. Atracţia aceasta de nestăvilit era,  poate, legată, fără să-şi dea seama, de visul în care  auzise vocea Stillei, când murmura trista melodie a lui  Stefano.

Dar, visase, oare?... Da! Iată ce ajunsese să se  întrebe, amintindu-şi că, în aceeaşi sală a hanului, se  mai făcuse auzită o voce, după cum fusese asigurat ― vocea pe care, cu atâta nesăbuinţă, o sfidase Nicu  Deac, neluându-i în seamă ameninţările. Aşa că,  având în vedere starea de spirit în care se afla, nu-i de  mirare că plănuise să se îndrepte spre castelul din  Carpaţi, să urce până în dreptul vechilor sale ziduri,  fără să aibă, dealtfel, de gând să pătrundă dincolo de  ele.

E de la sine înţeles că Francisc de Telec era ferm  hotărât să nu-şi dezvăluie intenţiile locuitorilor din  Werst. Aceştia ar fi fost